Julianna Kalmár avea 74 de ani când, pentru prima oară după mult timp, și-a permis din nou să-și dorească să trăiască.
Își pierduse soțul, pe Béla, cu zece ani în urmă. După înmormântare, fiecare zi semăna leit cu precedenta: mic dejun, știri la televizor, tăcere.
Doar ceasul de perete îi ținea companie. Copiii erau plecați de ani buni, trăiau în provincie, iar nepoții o sunau din când în când, mai mult din obișnuință.
– Mamă, vrei să vii anul acesta cu noi la Balaton? – o întrebă fiica ei, Dóra, într-o zi la telefon.
– Ce aș face eu acolo, draga mea? În costum de baie? Dacă m-ar vedea cineva, ar leșina pe loc.
– Tocmai asta e. Oamenii vor să te vadă. Să știe că mai trăiești.
Dóra nu a renunțat. A rezervat cazarea, a cumpărat o umbrelă nouă de plajă și a scos din dulap vechiul costum al lui Juli – un model mov închis, cu floricele albe.
Juli nu a spus-o cu voce tare, dar în sufletul ei se născuse o teamă: teamă de acel costum, de oglindă, de faptul că alții ar putea să o vadă.
Partea 2 – Primii pași spre apă
Când au ajuns pe malul sudic al lacului Balaton, lângă Zamárdi, inima lui Juli a început să bată mai tare.
Aerul era sărat, soarele îi mângâia umerii, se auzeau râsete, mirosul de lángos plutea în aer, iar apa spumega în razele verii. Pentru o clipă, nu s-a mai simțit o femeie bătrână de 74 de ani. Doar… o ființă vie.
– Mă duc să văd malul – i-a spus fiicei ei.
– Singură?
– Da. Vreau să văd cum e viața aceea… unde oamenii râd.
A ieșit purtând un șal alb peste costumul de baie. Pășea încet, șchiopătând ușor – genunchiul nu mai era ce fusese – dar spatele i s-a îndreptat.
Trecând pe lângă două șezlonguri, a auzit:
– Uite-o! La vârsta asta mai umblă în costum de baie?
Două tinere râdeau. Una își aplica loțiune, cealaltă făcea un selfie, privindu-se amuzată în direcția lui Juli.
Femeia s-a oprit. Soarele strălucea mai departe, copiii țipau de bucurie, dar înăuntrul ei totul amuțise.
Partea 3 – Răspunsul din trecut
Ar fi putut să se întoarcă. Așa ar fi făcut majoritatea.
Dar ea nu. Nu a simțit furie. Ci un ecou din trecut.
Vocea lui Béla, cândva pe debarcaderul din Tihany:
– Juli, ești cea mai frumoasă femeie de pe acest lac. Nu pentru corpul tău, ci pentru ceea ce porți în privire.
S-a întors.
S-a apropiat de cele două fete și le-a spus, cu voce blândă, dar fermă:
– Dragelor… nu v-am cerut să mă priviți. Dar dacă tot ați făcut-o, permiteți-mi să vă spun ceva.
Fetele au tăcut, surprinse.
– Costumul acesta are peste treizeci de ani. Mi l-a oferit soțul meu. Ultima dată când l-am purtat, m-am simțit frumoasă. El a murit acum zece ani.
Azi dimineață l-am scos pentru că am decis că vreau să trăiesc din nou. Chiar dacă doar pentru o zi.
Fetele au înlemnit.
– Nu am vrut să vă ofensăm – a murmurat una dintre ele.
– Știu. Dar ați făcut-o. Și tot ce vă cer e să vă întrebați, înainte de a vorbi: poate persoana din fața voastră încearcă să reînvețe viața.
Tăcerea care a urmat a fost mai apăsătoare decât căldura soarelui. Apoi una dintre ele a spus:
– Sunteți o femeie curajoasă. Îmi pare rău. Cu adevărat.
Cealaltă a adăugat, cu privirea în pământ:
– Bunica mea a murit acum trei ani. Și… în dumneavoastră am văzut-o pe ea. Regret mult vorbele noastre.
Juli a respirat adânc.
– Nu am venit aici pentru milă. Ci pentru că, în sfârșit, nu-mi mai este frică de ce cred ceilalți.
