# „Vinde-ți apartamentul și transferă-mi banii. Așa ar fi corect” – a insistat soacra, dar Daria i-a pus o singură întrebare
Daria și-a aranjat perna de pe canapea și s-a așezat confortabil lângă Serghei. Seara era liniștită, una dintre acele seri obișnuite pe care le aprecia cel mai mult. În apartamentul lor mic, cu o singură cameră, domnea o atmosferă plăcută. O lampă din colț răspândea o lumină caldă, iar dincolo de fereastră se vedeau luminile orașului care clipeau în întuneric.
Serghei răsfoia telefonul și, din când în când, izbucnea în râs, arătându-i fotografii sau videoclipuri amuzante.
— Uite câinele acesta! a spus el, întinzându-i telefonul. Seamănă perfect cu vecinul nostru de la etajul trei.
Daria a râs.
— Ai dreptate. Are chiar și aceeași expresie supărată.
Erau căsătoriți de cinci ani și încă se bucurau de lucrurile simple. Apartamentul lor nu era mare. Bucătăria era atât de mică încât abia încăpeau două scaune, iar dulapul din hol era mai vechi decât amândoi. Cu toate acestea, locul acela era căminul lor. Acolo se simțeau în siguranță.
Telefonul Dariei a vibrat pe măsuța de cafea.
— A intrat plata chiriei, a spus ea, privind ecranul. Ca de obicei, la timp.
— Excelent, a răspuns Serghei. Încep să-i plac tot mai mult pe chiriașii aceștia.
— Și mie. În doi ani nu ne-au creat nici cea mai mică problemă.
Daria a lăsat telefonul deoparte și a rămas câteva clipe pe gânduri. Apartamentul pe care îl închiriau îi aparținea încă din perioada studenției. Mama ei îl cumpărase după ani întregi de economii și sacrificii.
— Nu voi uita niciodată ziua în care mi-a dat cheile, a spus ea încet.
— Știu, a zâmbit Serghei. Mi-ai povestit asta de cel puțin zece ori.
— Pentru că a fost una dintre cele mai importante zile din viața mea.
Își amintea fiecare detaliu. Cutia mică legată cu o panglică, lacrimile din ochii mamei și cuvintele pe care le auzise atunci:
„Nu știu ce îți rezervă viața, dar vreau să ai întotdeauna un loc al tău, unde să te poți întoarce.”
Pentru Daria, acel apartament nu era doar o proprietate. Era dovada iubirii și grijii unei mame care se gândise la viitorul fiicei sale.
— Cred că ar trebui să mărim puțin chiria de luna viitoare, spuse ea după o vreme. Prețurile au crescut peste tot.
— Puțin, da, aprobă Serghei. Dar nu prea mult. Chiriașii aceștia sunt serioși și nu aș vrea să-i pierdem.
Daria a încuviințat.
Tocmai voia să-i propună un weekend la munte când soneria a răsunat prin apartament.
Ea a privit surprinsă spre ceas.
Era ora nouă seara.
— Cine poate veni la ora asta?
Serghei a ridicat din umeri și s-a îndreptat spre ușă.
Câteva secunde mai târziu, în hol s-a auzit o voce familiară.
— Serghei, ajută-mă cu geanta.
Daria a recunoscut imediat vocea Valentinei, mama soțului ei.
Femeia a intrat în apartament cu pași hotărâți. Și-a scos pantofii, i-a așezat cu grijă lângă perete și a intrat în sufragerie.
— Bună seara, a spus Daria ridicându-se.
— Stai jos, stai jos, a răspuns Valentina cu un gest scurt al mâinii.
Tonul ei era însă neobișnuit de rece.
Daria și Serghei au schimbat o privire. Vizita nu fusese anunțată, iar atmosfera părea ciudată.
Valentina s-a așezat la masă și a rămas câteva momente în tăcere.
— Am venit să discutăm despre ceva important.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Daria.
— Nu. Din contră. A apărut o oportunitate.
Serghei s-a așezat în fața mamei sale.
— Ce fel de oportunitate?
— Vreau să cumpăr un teren lângă oraș. Este un loc minunat. Pădure, lac, aer curat. Acolo aș putea construi casa la care visez de ani întregi.
— Sună frumos, a spus Serghei prudent.
— Doar că am nevoie de bani.
Daria a rămas tăcută.
Începuse deja să bănuiască unde duce discuția.
— Și m-am gândit că ne putem ajuta reciproc, continuă Valentina.
— Cum anume? întrebă Daria.
Soacra și-a îndreptat privirea spre ea.
— Vinde-ți apartamentul.
Camera a amuțit.
— Cum adică? întrebă Daria după câteva secunde.
— Vinde-l. Nu ai nevoie de el. Locuiești aici, iar apartamentul acela doar produce bani.
— Este închiriat, nu stă gol.
— Cu atât mai bine. Acum valorează mult mai mult decât acum câțiva ani.
— Și după aceea?
— După aceea îmi transferi banii. Așa ar fi corect.
Serghei s-a încruntat.
— Mamă…
Dar Valentina l-a întrerupt.
— Sunt parte din familia voastră. Tot ce fac este și pentru voi. Într-o zi veți moșteni oricum ceea ce am.
Daria nu-și putea crede urechilor.
— Vorbești serios?
— Desigur.
— Îmi ceri să vând apartamentul pe care mama mea mi l-a dăruit?
— Nu dramatiza. Este doar un apartament.
Aceste cuvinte au lovit-o mai puternic decât se aștepta.
Pentru Valentina era doar o proprietate.
Pentru ea era rezultatul muncii și sacrificiilor mamei sale.
— Nu înțeleg de ce consideri că este corect, spuse Daria calm.
— Pentru că familia trebuie să se ajute.
— Sunt de acord.
— Atunci care este problema?
Daria a privit-o atent câteva clipe.
Apoi i-a pus o singură întrebare.
— Dacă mama mea ar avea nevoie de bani, ți-ai vinde casa și i-ai transfera toate economiile tale?
Valentina a rămas fără cuvinte.
— Nu este același lucru.
— De ce nu?
— Pentru că…
Nu a reușit să termine propoziția.
— De ce? insistă Daria.
— Este o situație diferită.
— Nu. Este exact aceeași situație.
În încăpere s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Serghei privea în jos.
Pentru prima dată, absurditatea cererii mamei sale devenise evidentă.
— Nu voi vinde apartamentul, spuse Daria ferm. Nu pentru că nu vreau să ajut familia. Ci pentru că este proprietatea mea, este siguranța mea și este o parte din moștenirea morală lăsată de mama mea. Nu voi renunța la el doar pentru că altcineva consideră că are dreptul să decidă în locul meu.
Valentina și-a strâns buzele.
— Deci refuzi?
— Da.
— Familia ar trebui să fie mai generoasă.
— Familia ar trebui și să respecte limitele celorlalți.
Timp de câteva secunde nimeni nu a mai spus nimic.
În cele din urmă, Valentina s-a ridicat.
— Înțeleg. Nu mai avem ce discuta.
— În această privință, nu.
Femeia și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ușă.
După ce a plecat, apartamentul a redevenit liniștit.
Serghei a rămas câteva momente privind ușa închisă.
— Îmi pare rău, spuse el în cele din urmă.
Daria i-a zâmbit blând.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru alegerile altcuiva.
El s-a așezat lângă ea și a luat-o în brațe.
— Știi că sunt de partea ta, nu?
— Știu.
Daria și-a sprijinit capul pe umărul lui.
Dincolo de fereastră, luminile orașului continuau să strălucească în noapte.
Iar ea s-a gândit din nou la mama ei și la ziua în care îi oferise cheile acelui apartament.
Acel dar nu însemna doar bani sau ziduri.
Însemna independență.
Iar Daria era hotărâtă să o apere, indiferent cine ar fi încercat să i-o ia.
