„Dacă sunt un parazit și tot îți cer bani cu forța, atunci nu mai are sens să locuiești în apartamentul meu” – aceste cuvinte au căzut în aer ca o sentință.
Asya a rămas o clipă nemișcată, de parcă nu auzise bine. Stătea în hol, încă încălțată, cu sacoșele grele atârnându-i de mâini. Pentru o fracțiune de secundă, totul părea normal: se întorcea de la muncă într-o seară de vineri, obosită, dar cu gândul la o cină liniștită în familie. Însă tonul soțului și privirea rece a soacrei au spulberat imediat această iluzie.
Seara aceea trebuia să fie altfel.
Asya ajunsese acasă mai târziu decât de obicei. Pe drum se oprise la piață, deși era epuizată. Într-o sacoșă se auzeau sticlele de ulei de măsline și conservele de roșii importate, iar în alta erau legume proaspete și o bucată bună de vită, aleasă cu grijă de la un vânzător de încredere. Voia să pregătească o cină ca înainte, când încă mai părea că sunt o familie.
Într-una dintre sacoșe, învelită cu grijă, era și o surpriză pentru Denis – o sticlă de Malbec vechi, vinul pe care îl căuta de luni întregi. Îl menționase de atâtea ori, verificase magazine, întrebase peste tot, fără succes. Asya ținuse minte.
Îl cumpărase fără ezitare, sperând că poate o astfel de seară îi va apropia din nou. Că vor reuși, în sfârșit, să vorbească cu adevărat.
A introdus cheia în ușă.
Ușa s-a deschis imediat. Din apartament a ieșit un miros de unt ars și ceapă prăjită. Ceva în bucătărie mersese prost. Atmosfera era apăsătoare, tensionată, aproape ostilă.
Galina Petrovna stătea deja în pragul bucătăriei, cu mâinile în șolduri și buzele strânse într-o linie subțire. Privirea ei a măsurat-o imediat pe Asya, rece și critică.
— Ai venit, plimbăreață de noapte — a spus ea cu dispreț. — Cina stă pe aragaz de prea mult timp, chiftelele sunt tari ca piatra. O soție normală ar fi fost deja acasă, nu ar fi rătăcit cine știe pe unde.
Asya nu a răspuns imediat. Și-a scos încet paltonul, încercând să țină sacoșele grele. Umerii o dureau, iar oboseala zilei îi apăsa tâmplele.
— Am lucrat, Galina Petrovna — a spus calm, dar cu o ușoară tensiune în voce. — Ședința s-a prelungit.
Soacra a pufnit.
— Știu eu ce fel de „ședințe” ai tu. Pe vremuri, femeile munceau și ele, dar aveau timp să gătească, să își aștepte soțul și să țină casa curată. Tu însă ești obsedată de carieră.
Asya a lăsat sacoșele jos. Pentru o clipă a închis ochii, încercând să-și controleze respirația. În ea se aduna ceva greu, ca o furtună tăcută.
Atunci Denis a apărut din sufragerie.
Nu era zâmbet în privirea lui. Nici căldură. Doar oboseală și o distanță rece, aproape străină.
— Mama are dreptate — a spus el scurt. — Nu mai merge așa.
Asya l-a privit atent.
— Ce vrei să spui?
Denis a oftat, ca și cum discuția îl plictisea deja.
— Apartamentul este pe numele meu. Și nu mai vreau să aud că sunt acuzat că te întrețin sau că trăiesc pe spatele tău. Dacă așa gândești despre mine… atunci poate ar trebui să pleci.
Cuvintele au lovit-o mai tare decât ar fi crezut.
Asya a rămas nemișcată. În spatele lui Denis, Galina Petrovna zâmbea aproape imperceptibil, ca și cum aștepta acest moment de mult timp.
Pentru prima dată în acea seară, Asya nu a mai simțit oboseală. A simțit doar claritate. Dureroasă, dar limpede.
Asia a intrat în bucătărie încercând să nu reacționeze. Pe aragaz chiar se afla o tigaie cu bucăți maronii închise la culoare – cândva chiftele. Alături, un oală cu supă rece, groasă și uitată. Aerul era greu, amestec de miros de ars și mâncare stricat răcită. Asia a deschis fereastra fără să spună nimic și a început să lucreze, ca și cum ordinea din jur ar fi putut aduce ordine și înăuntrul ei.
A început să despacheteze cumpărăturile, punând fiecare produs la locul lui: laptele în frigider, pâinea în cutia de pâine, legumele în sertar. Mișcările ei erau automate, precise, aproape mecanice. Fiecare gest era o încercare de a nu se gândi la nimic altceva.
Apoi s-a întors spre chiuvetă. Vasele se adunaseră acolo de-a lungul zilei – farfurii, căni, linguri, toate îngrămădite una peste alta. A deschis apa caldă și a început să spele în tăcere, lăsând spuma să-i alunece printre degete. Nu era oboseala fizică cea mai grea, ci senzația aceea constantă că totul rămâne pe umerii ei.
Galina Petrovna stătea la masă. Nu ajuta, nu se ridica, nu întreba nimic. Doar o privea pe noră cu o expresie rece, calculată, ca un auditor care verifică un raport și caută greșeli. Capul îi era sprijinit în palmă, iar privirea ei urmărea fiecare mișcare a Aisiei, de parcă ar fi evaluat-o în tăcere.
Din camera alăturată se auzeau sunete înăbușite de împușcături și explozii. Denis juca jocuri video. Nici măcar nu ieșise să salute. Era acolo, în lumea lui, complet absent față de ce se întâmpla în restul casei.
Asia a făcut o pauză scurtă, cu mâinile în apă. Picăturile cădeau ritmic din burete. Pentru o clipă, a avut senzația că fiecare membru al acestei case trăiește într-o realitate separată, iar ea este singura care încearcă să le conecteze pe toate.
— Asia — a spus brusc Galina Petrovna.
Vocea ei se schimbase. Nu mai era aspră ca înainte. Acum era moale, aproape amabilă, dar tocmai această schimbare a făcut-o pe Asia să simtă un fior rece pe șira spinării. Era ceva artificial în acel ton, ceva pregătit dinainte.
Asia nu a răspuns imediat. A continuat să clătească un farfurie, ca și cum nu ar fi auzit.
— Asia — a repetat teștica, mai blând, aproape cu o notă de rugăminte falsă. — Denis are nevoie de trei sute de mii pentru startup-ul lui. Mai are o săptămână. Investitorul, știi, este foarte hotărât.
Asia a pus farfuria jos încet și și-a șters mâinile cu un prosop. S-a întors ușor spre masă.
Galina Petrovna o privea direct, cu aceeași siguranță rece. Pentru ea, cererea părea ceva normal, aproape firesc, ca și cum banii aceia ar fi fost deja deciși, doar încă nepredați.
— Iar tu trăiești în mizerie — a adăugat ea după o pauză, ca și cum ar fi fost o continuare logică a propoziției precedente.
În bucătărie s-a lăsat liniștea. Doar zgomotul slab al jocului din camera alăturată și picurul apei de la chiuvetă mai umpleau spațiul.
Asia a rămas nemișcată, privind-o pe soacră-sa, iar în mintea ei a apărut o întrebare clară, tăioasă: era o cerere… sau deja o pretenție?
