Mirele a amenințat că va anula nunta cu doar o oră înainte de plecarea la starea civilă, cerând ca Janna și mama ei să semneze imediat actul de proprietate al apartamentului — totul de teama „rușinii”, așa cum o numea el.
— Explică-mi acest document, Janno — a spus Denis, stând în mijlocul coridorului și strângând între degete dovada plății impozitului pe proprietate.
Ceasul elvețian nou, un cadou de logodnă din partea viitoarei soacre, strălucea pe încheietura lui stângă ca un simbol ironic al succesului. Mai erau exact optzeci de minute până la plecarea la starea civilă.
Janna și-a încheiat calm manșeta bluzei de mătase. În interiorul ei creștea o furie densă, apăsătoare, ca aerul dinaintea furtunii. Pentru o clipă și-a imaginat cum apucă lingura grea de încălțat pantofi de pe noptieră și îl lovește cu toată puterea pe Denis peste părul lui perfect aranjat. Imaginea era atât de clară încât aproape a speriat-o. Totuși, chipul ei a rămas complet calm, aproape impasibil.
— Este dovada plății impozitului pe proprietate. Pune-l jos — a spus ea cu un ton liniștit.
Denis a ridicat foaia mai sus, ca și cum ar fi vrut s-o forțeze să recunoască ceva.
— Știu să citesc — a spus rece. — La rubrica „proprietar” scrie: Tamara Ivanovna. Mama ta.
„Mama ta” a sunat ca o acuzație. Ca și cum însăși existența Tamarei Ivanovna era ceva suspect.
— Așa este — a răspuns Janna calm. — Apartamentul aparține mamei mele.
Denis a făcut un pas înainte. Fața i s-a schimbat brusc — maxilarul i s-a încordat, iar o venă i-a pulsât pe gât. A fluturat hârtia aproape de fața ei.
— Glumești? — a șuierat el. — Într-o oră avem nunta, iar tu îmi spui că locuim într-un apartament care nu îți aparține?
Janna l-a privit atent, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Nu mai era logodnicul elegant din costum perfect. Era un om care putea transforma o zi importantă într-un interogatoriu în doar câteva minute.
— „Locuim”? — a repetat ea calm. — Denis, eu locuiesc acolo. Tu te muți.
Cuvintele au rămas suspendate în aer ca un fir tensionat.
Pentru o clipă s-a lăsat liniștea, întreruptă doar de ticăitul ceasului din hol. Denis a inspirat adânc, încercând să se stăpânească.
— Se mută acolo un bărbat care se căsătorește — a spus el în cele din urmă. — Nu cineva care devine chiriaș într-o proprietate străină.
Janna a simțit cum ceva din ea se întărește. Nu mai era doar furie, ci o dezamăgire rece.
— „Străină”? — a întrebat ea încet. — Este apartamentul mamei mele. Ea l-a cumpărat, ea îl întreține. Și nu a existat niciodată condiția să fie trecut pe numele meu.
Denis a strâns ochii.
— Dar nu voi trăi într-un loc fără o situație juridică clară — a spus el apăsat. — Nu mă căsătoresc ca să ajung fără niciun drept.
Janna a râs scurt, fără umor.
— „Niciun drept”? — a repetat ea. — Te referi la mama mea?
Denis nu a răspuns imediat. A privit ceasul, ca și cum timpul ar fi fost de partea lui.
— Situația e simplă — a spus rece. — Ori semnați actul de proprietate, ori anulăm nunta.
Cuvintele au căzut greu în aer, dar Janna nu s-a mișcat. Dimpotrivă, s-a îndreptat și mai mult.
Pentru o clipă, în privirea ei a apărut o claritate periculoasă.
— Deci vrei să spui — a început ea încet — că nunta noastră depinde de faptul dacă mama mea îți cedează apartamentul?
Denis a ridicat din umeri.
— Nu dramatiza. E vorba de siguranță.
Janna a zâmbit scurt, rece.
— Siguranța cui? A mea, a ta sau a controlului tău?
Denis și-a încleștat maxilarul.
— Mai ai optzeci de minute — a spus el. — Ori mergem la starea civilă ca soț și soție, ori fiecare își vede de drumul lui.
Janna l-a privit mult timp. Nu mai exista ezitare în ochii ei. Doar o claritate rece, dureroasă.
Și atunci a înțeles, pentru prima dată, că nunta aceasta nu fusese niciodată despre iubire.
Locuiau acolo de doar nouă luni, dar Denis vorbea de parcă fiecare perete fusese martorul unei istorii lungi, pe care el însuși o rescrisese cu propriile mâini. Stătea în mijlocul sufrageriei, într-un spațiu care încă mirosea a nou, unde totul strălucea — de la plintele perfect aliniate până la prizele moderne, impecabile. Vocea lui răsuna în încăpere, tot mai tăioasă, tot mai încărcată de tensiune.
„Locuim aici de nouă luni!” — repetă el, ca și cum simpla cifră ar fi putut servi drept argument decisiv. „Am investit trei sute de mii în instalația electrică nouă! Știi ce înseamnă asta? Trei sute de mii! Am cumpărat armătură italiană! Am comandat acel nenorocit de set de bucătărie cu blat din piatră naturală!”
Fiecare cuvânt părea să fie smuls dintr-un loc tot mai adânc al frustrării lui. Vorbea rapid, apăsat, cu o furie care se aduna de ceva timp și acum izbucnea fără control. Ochii îi erau fixați pe Jana, ca și cum ar fi așteptat de la ea o reacție — poate recunoștință, poate vinovăție, poate măcar o împotrivire care să îi dea un punct de sprijin în această discuție.
Jana însă nu ridică tonul. Stătea lângă fereastră, calmă într-un mod care îl irita și mai tare. Își îndreptă ușor gulerul cămășii, cu un gest lent, controlat, de parcă întreaga scenă era doar un episod neplăcut, dar lipsit de importanță. Liniștea ei avea ceva tăios, ceva care îi tăia lui Denis elanul.
„Tu ai propus renovarea” — spuse ea încet, fără emoție. „Nu ți-am cerut să cumperi piatră. Eu eram mulțumită de vechiul set.”
Cuvintele ei căzură în aer ca o temperatură rece. Denis își încleștă maxilarul. Pentru câteva secunde păru că încearcă să înghită răspunsul, căutând o fisură în logica ei prin care să își poată strecura furia.
„Nu erai mulțumită!” — izbucni în cele din urmă, făcând un pas spre ea. Vocea i se adânci, devenind gravă, tensionată. „Nu te minți singură. Când m-am mutat aici, eram viitorul tău soț. Construia un cuib de familie. Am ridicat totul de la zero. Fundații, instalații, mobilă — tot!”
Își flutură mâna spre bucătărie, de parcă acolo s-ar fi aflat dovada absolută a sacrificiului său. Respira greu, ca un om care a dus prea mult timp o povară invizibilă.
„Și acum ce?” — continuă el, cu o amărăciune tot mai evidentă. „Se dovedește că am renovat apartamentul pentru cineva străin? Pentru un pensionar care nici măcar nu are vreo legătură cu locul ăsta?”
Jana întoarse privirea de la fereastră și îl privi direct. În ochii ei nu era panică, nici vinovăție, nici măcar surpriză. Era doar o liniște rece, aproape dureroasă prin absența oricărei emoții.
„A fost alegerea ta, Denis” — spuse ea calm. „Nu a mea.”
Fraza aceea îl lovi mai tare decât toate reproșurile anterioare. Pentru o clipă, păru că își pierde direcția. Buzele i se mișcară, dar niciun cuvânt nu ieși imediat. Pe chipul lui apăru o tensiune amestecată cu neputință.
„Alegerea mea?” — repetă încet, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă sensul acelui cuvânt. „Eu credeam că facem asta împreună. Că planificăm un viitor comun. Că acesta este casa noastră.”
Jana oftă ușor. Nu era un oftat dramatic, ci mai degrabă oboseala acumulată a unei conversații care părea să se repete în alte forme.
„O casă nu devine comună doar pentru că cineva a plătit piatra de pe blat” — răspunse ea. „Și un cuib nu se construiește din facturi și materiale scumpe.”
Tăcerea se așternu brusc între ei. Era densă, apăsătoare, ca aerul dinaintea unei furtuni. Denis o privea acum altfel, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată cu adevărat — nu ca pe partenera lui, nu ca pe o parte a planului său de viitor, ci ca pe cineva care tocmai îi destrămase întreaga poveste în care crezuse.
Jana rămase nemișcată lângă fereastră, cu aceeași calmă distanță. Totul în jurul lor părea să se fi oprit, ca și cum pereții nou renovați ar fi înregistrat, în tăcere, începutul unei rupturi pe care nici piatra naturală, nici instalațiile scumpe nu o mai puteau ascunde.
