M-am întors – și acolo era el. Dar nu mai era „domnul profesor Viktor”, cel cu privirea severă și entuziasmul pedagogic cu care pășea în clasă.
Nu, acum era pur și simplu Viktor. Bărbatul care, ani de-a rândul, mi-a reapărut în gânduri, iar acum era acolo, real – și deodată totul s-a schimbat.
– Domnule profesor… adică, Viktor? – am bâiguit, simțind cum obrajii mi se înroșesc și inima începe să-mi bată nebunește.
S-a uitat la mine și a zâmbit – un zâmbet ca o rază de soare în cameră. Dar era un altfel de zâmbet acum.
Nu mai era acel zâmbet cald, dar distant, pe care un profesor îl oferă unui elev.
Nu. Acesta era zâmbetul unui bărbat care și-a găsit locul. – Nu mai e nevoie să-mi spui „domnule profesor” – a spus, făcându-mi cu ochiul.
– Spune-mi doar Viktor. – Aproape că nu-mi venea să cred cât de natural sunau cuvintele sale.
Sentimentul cunoscut a revenit imediat. Am început să vorbim despre vremurile de demult – excursiile școlare, discuțiile lungi despre literatură și istorie.
Dar cu cât vorbeam mai mult, cu atât simțeam mai clar că el s-a schimbat. Și nu doar fizic.
Bărbatul din fața mea nu mai era doar profesorul care mă inspira – devenise ceva mult mai profund. – Mai predai? – l-am întrebat curioasă, emoționată, după atâția ani de absență.
– Da – a răspuns cu un zâmbet discret. – Acum predau engleză, nu istorie.
– Oh, deci tot mai ești un pic îndrăgostit de istorie? – am râs, amintindu-mi cât de mult ne lega acel subiect cândva.
– Se pare că știu mai multe despre Shakespeare decât despre Războiul Civil American – a râs, iar râsul lui era atât de cald, atât de plin de viață, încât inima mi-a tresărit o clipă.
Dar nu era vorba doar despre faptul că se schimbase – ci despre cum se schimbase. Asta m-a atins cu adevărat.
Tânărul care odinioară stătea la catedră devenise acum un om care era complet împăcat cu sine, care trăia în armonie cu cine era cu adevărat.
Parcă descoperise o nouă dimensiune a propriei ființe – și această schimbare era prezentă în fiecare cuvânt, în fiecare zâmbet, în fiecare gest.
În săptămânile ce au urmat, ne-am tot revăzut.
La început doar pentru o cafea, apoi pentru cine care deveneau tot mai lungi. Și undeva, la a treia cină – într-un bistro mic și intim, luminat de lumânări și îmbibat cu miros de pâine proaspătă –, am realizat:
Mă îndrăgostisem. Profund, iremediabil. Nu doar de înfățișarea lui, nu doar de conversațiile noastre, ci de felul în care mă privea, cum mă asculta, cum în fiecare cuvânt al meu descoperea o mică scânteie pe care eu însămi nu o observam.
Diferența de șapte ani dintre noi a devenit brusc nesemnificativă. Tot ce conta era cum mă vedea el, cum mă susținea în tot ceea ce făceam. – Tu ai văzut mereu imaginea de ansamblu – mi-a spus odată, când vorbeam despre viitorul meu.
– Știu că vei realiza ceva măreț. – Nu erau simple cuvinte. Erau sincere, veneau din suflet și mi-au dat curajul de care aveam nevoie de multă vreme. Un an mai târziu, într-o seară caldă de vară,
când ghirlande de lumini străluceau deasupra noastră și aerul era plin de parfum de flori, țineam un inel în mână și i-l puneam încet pe deget.
– Da – am șoptit. – Pentru totdeauna.
Nu era viitorul pe care mi-l imaginasem când eram adolescentă. Dar era perfect. Pentru că era un viitor construit împreună, pas cu pas. După nuntă, în liniștea sufrageriei noastre abia mobilate,
Viktor ținea în mâini un caiet vechi, uzat. – Cred că o să-ți placă – a spus, cu o ușoară ezitare, și mi l-a întins. L-am deschis – și am încremenit. Era jurnalul meu vechi, plin de visele adolescentei de odinioară – despre călătorii,
despre propria mea cafenea, despre idei care, cândva, îmi dădeau aripi, dar care fuseseră uitate în timp. – Ai păstrat asta? – am întrebat cu voce tremurândă.
– L-am găsit când m-au mutat – mi-a răspuns.
– Nu am putut să-l arunc. Era prea prețios. Prea important. Așa cum ești tu. – Am început să răsfoiesc paginile, iar fiecare rând era o parte din mine.
O oglindă a celei care fusesem. – Dar astea sunt doar visuri de adolescentă – am șoptit.
– Nu – a spus hotărât. – Asta era viziunea ta pentru viitor. Doar că trebuia să o regăsești.
Cu el alături, am avut în sfârșit curajul să cred din nou în ele. Mi-am dat demisia și am deschis cafeneaua la care visasem mereu.
Viktor a fost întotdeauna lângă mine – nu doar ca partener, ci ca sprijinul meu cel mai de preț.
În ziua deschiderii, când parfumul cafelei proaspăt măcinate și al cărților noi umplea aerul, am știut: asta era mai mult decât o afacere.
Era întâlnirea dintre trecut și viitor. Povestea noastră – care, în sfârșit, prinsese viață.
Acum, după mulți ani, stau în spatele tejghelei și îl privesc pe Viktor ajutându-l pe băiețelul nostru să adune creioanele căzute. Viktor își ridică privirea, mă prinde din ochi și zâmbește.
– Ce e? – mă întreabă, cu același zâmbet ștrengăresc
și fermecător ca odinioară. – Doar mă gândeam – răspund, simțind cum inima mi se umple de fericire. – M-am măritat cu cel mai bun profesor. – Râde. – Ți-a luat ceva timp să-ți dai seama.
