Kirył s-a oprit brusc — inima îi bătea nebunește. Tot corpul îi striga: „Ce naiba are ea acolo?!” Dar nu se putea opri.
Mana lui a ajuns aproape automat la fermoarul genții. Nadia tremura, dar nu mai opunea rezistență. În ochii ei — lacrimi, disperare și ceva încă… ceva mai adânc, pe care nu putea să-l înțeleagă.
A deschis geanta — și primul lucru care l-a lovit a fost mirosul. Cald, lactat, cu o ușoară notă de vanilie.
Înăuntru era o păturică veche, uzată, dar îngrijit pliată pentru copii. Lângă — o sticluță cu apă, un ursuleț de pluș cu o ureche lipsă…
Iar într-un colț, înfășurat într-o eșarfă, dormea un băiețel mic.
— Este… un copil? — a șoptit Kirył cu neîncredere în glas.
Nadia a oftat, încrucișându-și brațele pe piept.
— E fratele meu mai mic. Are un an și două luni. Nu… nu am putut să-l las singur acasă.
— Dar părinții voștri?
— Mama a murit anul trecut. Tata… mai demult. Nu mai avem pe nimeni. La început îl lăsam singur acasă.
Dar vecinii au început să bată la ușă, amenințând că vor chema protecția copilului.
Și apoi, într-o zi… și-a ars mâna când eram la muncă. — Glasul îi tremura. — Nu mai pot așa…
Kirył a tăcut. Simțea cum inima îi este strânsă, ca și cum cineva i-ar fi apucat-o cu putere în palmă.
— Îl iau cu mine… dar îl ascund pentru că mi-e teamă că mă veți da afară. Nu am furat niciodată nimic! — Și-a șters lacrimile în grabă. — Împart cu el mâncarea mea. Asta… asta e tot ce am în geantă.
Băiețelul s-a mișcat, și-a deschis ochii. Mari, gri — la fel ca ai Nadiei. S-a uitat la Kirył — și a zâmbit.
Era un zâmbet de suflet curat, nevinovat, care încă nu cunoștea cruzimea lumii.
Kirył s-a așezat încet în genunchi lângă geantă. L-au copleșit amintirile — cum a crescut în orfelinat, cum mama lui l-a crescut singură muncind la trei joburi.
Cum uneori mâncau doar pâine și ceai, pentru că nu aveau nimic altceva.
Încet a închis fermoarul și s-a ridicat.
— Nu mai trebuie să-l ascunzi, — a spus încet. — Vă voi pregăti o cameră mică în pivniță. E cald, e un pat. Veți putea fi împreună. Fără frică.
Ochii Nadiei s-au umplut din nou de lacrimi — de data asta nu de frică, ci de ușurare. A strâns geanta la piept, nu ca să o protejeze, ci parcă să mulțumească.
— De ce…? — a șoptit.
— Pentru că știu cum e să nu ai pe nimeni. — A privit băiețelul. — Și nu vreau să crească ca mine. Ești puternică. Și sinceră. Am nevoie de oameni ca tine lângă mine.
Stăteau sub lampă în curtea restaurantului acoperită de zăpadă. În jur — liniște deplină, doar fulgii de nea cădeau ușor.
Și în acea liniște Nadia a simțit pentru prima oară de mult timp că nu mai e singură.
A trecut o lună.
În pivnița restaurantului s-a amenajat o cameră mică — cu jucării, o mochetă călduroasă și un pătuț pentru copil.
Nadia încă lucra, dar acum cu capul sus. Iar Kirył… și el s-a schimbat. Era mai blând cu personalul, zâmbea mai des.
Uneori cobora cu biscuiți pentru cel mic, iar acesta venea la el ca la fratele mai mare.
Asculta poveștile Nadiei și gândea în liniște: uneori ceea ce e mai de preț poate fi găsit într-o simplă geantă sport.
