Soțul, proaspăt rămas văduv, stătea amețit în fața altarului, cu ochii roșii de atâta plâns. Soția lui murise pe neașteptate, în urma unui infarct.
În mijlocul durerii și al haosului înmormântării, el se ocupa de toate: primea vizitatorii, rezolva actele, pregătea ceremonia. Abia își mai putea duce oboseala.
În dimineața înhumării, își dădu brusc seama că telefonul îi dispăruse. Căută peste tot, întrebă rudele, dar nimeni nu știa nimic.
„Cu siguranță l-am lăsat undeva”, își spuse, încercând să se concentreze asupra slujbei.
Sicriul a fost sigilat și dus la cimitir. Cu inima frântă, se obliga să rămână puternic – pentru fiica lor.
În acea noapte, când doar el și fetița mai rămăseseră în casa rece, primi un mesaj… de pe propriul lui număr:
„Iubite, sunt încă aici. Nu te lăsa amăgit.”
Îngheță pe loc. Un fior rece îi coborî pe șira spinării. Își aminti atunci: poate că telefonul îi căzuse în sicriu, în clipa în care se aplecase ultima dată asupra soției – chiar înainte de a fi închis.
Dar… cine putea trimite acel mesaj? Soția era moartă, nu era nicio îndoială: medicul confirmase, certificatul de deces fusese semnat.
Tremurând, scrise înapoi:
— „Ești cu adevărat tu?”
Răspunsul veni imediat:
„Crede-mă. Nu am murit de infarct. Am fost otrăvită.”
Simți că pământul i se prăbușește sub picioare. Soția lui, atât de bună – cine ar fi putut să-i dorească răul?
Întrebă din nou, cu palmele transpirate:
— „Cine a făcut asta?”
Pe ecran apăru un mesaj scurt, înfiorător:
„O rudă… din aceeași casă.”
Se uită în jur, spre sufrageria goală, unde o lumânare ardea la altar. Fiica lui dormea în camera alăturată. Cine putea fi? Cumnatul? O rudă lacomă, dornică de moștenire?
Apoi veni un alt mesaj:
„Deschide sertarul de lemn… și vei înțelege.”
Alergă la dulapul unde păstra documentele. Cu mâinile tremurânde trase sertarul. Sub câteva hârtii găsi un flacon cu pastile, eticheta ruptă, doar câteva pilule albe înăuntru.
Își aminti de ultima noapte: verișoara soției îi adusese un pahar cu lapte cald. Ea îl băuse… și mai puțin de o oră mai târziu începuse criza care i-a curmat viața.
Bărbatul căzu la pământ, ud de sudoare. Telefonul se aprinse din nou:
„Protejează-ne fiica. Nu lăsa ca ea să fie următoarea.”
Îngenuncheat, strângea telefonul în mâini, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie. Afară vântul şuiera printre ferestre, iar flacăra lumânării tremura, ca și cum cineva nevăzut ar fi fost prezent.
În adâncul inimii știa: soția îl călăuzea din lumea de dincolo.
La răsărit, duse flaconul și telefonul cu mesajele la poliție. Ancheta a scos la iveală adevărul: verișoara soției, orbită de lăcomie și dorința de moștenire, plănuise totul.
În ziua procesului, stătea cu fiica lui în fața tribunalului. Cerul era senin, norii albi pluteau încet, ca și cum cineva, de sus, le-ar fi zâmbit.
Șopti în vânt:
— „Îmi voi crește fiica. Voi parcurge restul drumului în locul tău.”
Și în inimă îi răsună vocea ei, limpede și blândă:
„Sunt încă aici – pentru totdeauna.”
