Larisa se trezi cu o greutate de plumb în tot corpul. Camera se învârtea, se clătina, ca și cum refuza să se oprească din rotire.
Pielea îi ardea, dar în același timp o străbăteau fiori reci – de parcă ar fi fost întinsă, în același timp, pe o plită încinsă și într-un congelator.
Cu greu, întinse mâna spre noptieră și apucă termometrul – unul vechi, cu mercur, moștenit de la bunica, care o însoțise în toate mutările.
Îl scutură, îl puse sub braț, apoi căzu din nou pe pernă. Gândurile îi fugeau prin cap, haotice, fără să se poată așeza într-o ordine coerentă. Din camera alăturată se auzeau voci.
Astăzi, soacra urma să vină la prânz. Exact ce-i mai lipsea, ca ziua să fie „perfectă”.
Cu ochii încețoșați, se forță să citească temperatura: 40,1.
– Minunat… – șopti printre buzele uscate. Nu se mai simțise atât de rău de multă vreme. Își întinse din nou mâna spre pastilele pentru febră de pe noptieră.
Oare putea să se ridice? Măcar să se târască până în bucătărie după un pahar cu apă?
Brusc, ușa se izbi de perete cu un zgomot puternic – fără să bată, fără vreun avertisment. Pavel, soțul ei, apăru în prag.
Avea o expresie sumbră, sprâncenele încruntate, buzele strânse într-un rictus de dispreț. Se uita la ea ca și cum ar fi fost un gândac în supa lui.
Larisa se ridică cu greu pe un cot.
– Pasha, mă simt groaznic…
Pavel făcu doi pași și smulse brusc plapuma de pe ea:
– Ce înseamnă „groaznic”? Ai de gând să putrezești toată ziua în pat? Măcar știi cât e ceasul?
Larisa încercă să-și tragă plapuma înapoi, dar mâinile nu o ascultau. Tricoul transpirat i se lipise de piele, iar frisoanele se intensificau. Îi întinse termometrul, abia ținându-l:
– Patruzeci… tocmai m-am măsurat…
Pavel aruncă o privire scurtă asupra lui și râse batjocoritor.
– Patruzeci de grade? Nu mă face să râd! – mârâi. – Hai să zicem direct patruzeci și cinci! Sau cincizeci?
Aruncă plapuma înapoi pe pat, dar Larisa nici nu mai încercă să se acopere. Tonul lui… îl cunoștea prea bine.
Aceleași accente, aceeași superioritate, același frig. Șase ani de căsnicie. Șase ani cu priviri ca acelea. La început – din când în când. Acum – în fiecare zi.
– Știi că mama mea e deja aici? – continuă Pavel. – Stăm ca niște idioți și te așteptăm. Masa nu e pusă, ceaiul nu e făcut. Asta se cheamă gospodină?
Larisa înghiți cu greu. Gâtul îi era uscat ca hârtia abrazivă.
– Pasha, îți spun cum să aranjezi masa… – șopti. – Chiar nu pot să mă ridic. Sună la doctor…
Fața lui Pavel se încordă de furie. Se aplecă amenințător spre ea:
– Doctor?! Poate vrei ambulanță? Sau resuscitare? Mai bine chemăm pompierii! Termină cu văicăreala asta nesfârșită!
Ba capul, ba spatele, ba stomacul… Și ești perfect sănătoasă! Numai că n-ai chef de nimic!
Larisa închise ochii. Fiecare cuvânt – ca o lovitură de pumn. Cu fiecare frază, se afunda tot mai adânc.
– Nu-ți închipui că o să stai aici tolănită! – urlă el. – Ori pui masa și te ocupi de mama, ori îți faci bagajele și pleci!
Larisa deschise ochii mari. Ce spusese?! Da, relația lor era demult distrusă. Da, de multe ori se gândise să plece. Dar să o dea afară pentru că e bolnavă?
– Ce-ai spus? – întrebă cu neîncredere.
– Ai auzit foarte bine – răspunse el rece. – N-am de gând să întrețin o femeie leneșă care se plânge toată ziua. Ori îți faci datoria, ori… – arătă spre ușă.
Din bucătărie se auzi vocea soacrei:
– Pasha, cât mai stai acolo? Se răcește ceaiul!
– Vin imediat, mamă! – răspunse el, aruncând Larisei o ultimă privire. – Ai cinci minute.
Ieși și trânti ușa după el.
Larisa rămase nemișcată, privind tavanul. Camera încă se învârtea, dar durerea fizică nu mai era decât o parte a problemei. Umilința… aceea o apăsa mai tare decât febra.
Dincolo de ușă se auzea clar conversația:
– …ți-am spus de la început că e stricată, Pasha! Nu e fată pentru tine! Uită-te și tu! – bombănea soacra. – Nu gătește, nu face curat, iar acum nici la masă nu coboară!
– În ultima vreme a devenit de-a dreptul insolentă, mamă – oftă Pavel. – Ba spatele, ba capul, ba febră…
– Bine i-ai făcut! – jubilă soacra. – Cu femeile trebuie să fii dur!
Larisa închise ochii. Ce caut aici, de fapt? De ce mai suport toate astea?
Și atunci, ceva se mișcă în ea. Nu slăbiciune. Nu milă de sine. Furia. Pe Pavel, pe mama lui. Dar mai ales – pe ea însăși. Că a permis toate astea, atâția ani.
Se ridică încet, sprijinindu-se de perete. Dar acum nu mai era vorba despre boală. Era vorba despre demnitate.
Intră în sufragerie. Pavel și mama lui se întoarseră spre ea. Stătea acolo – transpirată, palidă, abia ținându-se pe picioare.
– În sfârșit! – se plânse soacra. – Credeam că te-au doborât iar „febrele tale imaginare”!
Pavel își încruntă sprâncenele:
– Hai, mișcă-te odată, ne e foame!
Larisa îl privi direct în ochi. Și spuse încet:
– Ai dreptate. Febra chiar provoacă halucinații… Mi se părea că sunt soția ta, nu servitoarea.
Pavel încremeni. Vocea aceea… nu era a femeii pe care o cunoștea.
Și din acel moment, totul s-a schimbat.
