Mașinile negre, luxoase, se opriră una câte una – tăcute, asemenea unor prădători care așteaptă momentul potrivit.
Din prima coborî un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, cu un discret dispozitiv în ureche.
Își ridică privirea spre balconul garsonierei de la etajul al treilea și urcă hotărât, fără să bată la ușă – de parcă ar fi știut exact unde trebuie să ajungă.
Lidia tocmai își turnase ceai și era cât pe ce să scape ceasca din mână când auzi bătăile – scurte și ferme.
— Cine este? — întrebă ea cu o voce joasă.
— Bună dimineața, doamnă Lidia. Vă rog să nu vă speriați. Sunt din serviciul de securitate al domnului Andrei… sau, mai bine spus, al domnului Andrei Rădulescu.
Cu inima bătându-i nebunește, Lidia deschise ușa. În fața ei stătea un bărbat impunător, cu o privire rece, dar politicoasă. Acesta făcu un gest discret din mână:
— Domnul Rădulescu dorește să vă vadă. Imediat.
— Rădulescu? Nu înțeleg… Eu doar l-am dus la spital…
— Știm totul, domnișoară. Și tocmai de aceea trebuie să veniți cu noi.
Un fior rece îi străbătu spatele Lidiei. Își luă geaca și îl urmă fără să mai pună întrebări. În mașină nu vorbi nimeni.
Doar ploaia bătea ritmic în geamuri, iar pe scaunul din față se zărea, prinsă de o centură, o armă.
După o oră de drum, ajunseră la o proprietate întinsă, cu porți de fier și alei discret luminate.
Vila era chiar mai impresionantă decât cea de la petrecerea din seara precedentă. Totul părea desprins dintr-un film – sau dintr-un coșmar.
Într-un salon luxos, Andrei stătea rezemat pe perne, într-un halat de mătase. Acum arăta cu totul altfel – îngrijit, bărbierit, cu o privire vie și o voce gravă.
— Lidia, te rog, intră.
Ea păși nesigură, simțindu-se complet nepotrivită în acel decor. El îi zâmbi blând – recunoscător.
— Mi-ai salvat viața. Nici nu îți poți imagina din ce m-ai scos. Dacă nu erai tu… nu știu dacă aș mai fi trăit.
— Eu… am făcut doar ce ar fi făcut oricine…
— Nu, cei mai mulți trec pe lângă cineva căzut. Tu te-ai oprit. Ai plătit, ai rămas. Și asta, într-o lume în care nimeni nu mai face nimic fără interes.
Andrei făcu un gest discret, iar un bărbat intră cu o cutie de catifea roșie. O deschise în fața Lidiei – înăuntru era o cheie de mașină și un card bancar.
— Cheia este pentru noul tău taxi – hibrid, complet echipat. Pe card sunt zece mii de euro. Îi vei primi astăzi. Este doar o mică parte din ceea ce vreau să îți ofer.
Vreau să devii șoferul meu personal. Serios. Salariul va fi de trei ori mai mare decât cel actual. Iar copilul tău, când se va naște, va avea tot ce îi trebuie.
Lidia rămase fără cuvinte. Ochii i se umplură de lacrimi, dar în suflet simți o pace ciudată – ca o confirmare că făcuse ceea ce trebuia. Un gest omenesc – într-o lume care uitase ce înseamnă să fii om.
Fără să știe, viața ei era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.
