Mariann nu a închis un ochi toată noaptea. Zăcea pe vechiul pat scârțâitor, acoperită cu pătura groasă și aspră pe care o țesuse cu propriile mâini acum douăzeci de ani.
Pete umede se căscau pe tavan ca niște amintiri dureroase, de care nu putea scăpa. Ceva îi apăsa pieptul – ceva ce nu putea nici tuși afară, nici înghiți în tăcere.
Telefonul din mâna ei vibra ușor, tremurând între degete. Vocea fiului ei, András, se auzi ascuțită și nerăbdătoare la celălalt capăt al firului.
– Mamă… iarăși ce s-a întâmplat? – întrebă el obosit.
– Fiule, n-am mâncat nimic de ieri… ai cumva câteva sute de forinți pentru o pâine? – șopti Mariann atât de încet, încât abia se auzi.
Îi era rușine. Fiecare cuvânt îi ardea gâtul ca o picătură de otravă. Foamea o durea, dar umilința o durea mai tare.
– Mamă, n-am timp acum! – o repezi András cu voce ridicată. N-avea nevoie să-i vadă fața ca să știe – vorbea cu aceeași expresie de dezgust pe care i-o cunoștea prea bine. – Am treabă. Te sun mai târziu! – Și închise.
Liniștea care rămase în urma convorbirii era mai grea decât orice insultă. Mariann stătea în bucătărie, pe podeaua rece de linoleum, cu telefonul în mână, ascultând tăcerea lăsată de fiul ei.
Frigul o mușca prin haine. Picurul robinetului bătea în sufletul ei ca o lacrimă pierdută.
Cutia de pâine de pe blat era deschisă – goală, doar câteva firimituri uscate rămăseseră. În frigider, o singură sticlă cu apă de la robinet și un ou singuratic, uitat.
Era deja douăzeci și trei. Pensia venea abia săptămâna viitoare. Șapte zile. Șapte zile lungi și flămânde.
Altădată era diferit. Atunci András o suna el primul. – „Mamă, faci prăjitură cu brânză? A ta e cea mai bună!” – sau – „Ești cea mai bună mamă din lume!” – Iar astăzi? Doar: – „N-am timp.”
Mariann se târî până la vechiul cuptor cu lemne și puse apă la fiert. Mai găsi puțin ceai negru într-un borcan prăfuit – un cadou de la soțul ei, demult decedat.
Turnă ultima urmă de ceai în apă – nu din plăcere, ci pentru că nu mai avea altceva. Era ultima picătură dintr-o amintire a unei vieți mai fericite.
Apoi se așeză la masa jerpelită din bucătărie. Sorbea cu înghițituri mici ceaiul amar și privea pe fereastră.
Afară, pe bancă, stătea vecina bătrână, tanti Panni, râzând cu nepotul ei care se juca vesel în jurul ei. Inima lui Mariann se strânse.
Nepoții ei – dacă își mai aminteau de ea – probabil îi spuneau doar „baba”, dacă vorbeau vreodată despre ea.
Bău ceaiul până la capăt. Trupul îi tremura. Oboseala anilor trecuți se adâncise în oasele și mâinile ei. Un singur gând îi răsuna în minte:
„Până aici. Ajunge.”
Se ridică. Oasele i se împotriveau la fiecare mișcare. În oglindă o privea un chip obosit, brăzdat de ani.
Mai mult păr cărunt decât colorat. Dar în privirea ei ardea încă acea lumină veche, nedomolită – aceea pe care viața, cu toate furtunile ei, n-o putuse stinge.
Își puse haina veche, roasă de timp, încălță pantofii tociți, își legă basmaua decolorată pe cap. Într-o sacoșă de pânză puse ultimele monede, buletinul și o batistă.
Și porni la drum.
Spre apartamentul fiului ei.
Ajunse în fața unei uși moderne, grele, cu încuietoare de siguranță – mult mai impunătoare decât ușile vechi din cartierul ei. Inima îi bătea cu putere. Mâna îi tremura când apăsă soneria.
O vreme nu se întâmplă nimic.
Apoi – pași ușori, grăbiți.
Ușa se deschise. În prag apăru soția lui András, Anett, cu brațele încrucișate și buzele strânse într-o linie subțire.
– Doamnă Mariann? – întrebă suspicioasă. – Ce căutați la ora asta?
Mariann se îndreptă de spate și răspunse clar, deși cu voce răgușită:
– Bună dimineața, Anett. Aș dori să vorbesc cu dumneavoastră.
Anett, nedumerită, se dădu într-o parte. Se aștepta la o rugăminte – bani, ajutor. Orice, dar nu ceea ce avea Mariann de spus.
Mariann nu intră. Rămase în prag. Haina ei era tocită, tocurile pantofilor – roase, dar stătea dreaptă ca un general pe câmpul de luptă.
– Unde e András? – întrebă încet.
– Încă doarme. A avut tură de noapte – mormăi Anett.
– Atunci se va trezi – spuse Mariann simplu.
Anett încercă să spună ceva – că nu e momentul, că poate mai târziu… Dar Mariann ridică o mână.
– Vă rog să mă ascultați. Nu cer nimic. Nu implor. Nu mă plâng. Spun doar ce trebuia spus de mult.
Anett încuviință tăcut.
Mariann își ridică fruntea.
– Mi-am crescut singură fiul. După muncă coseam noaptea ca să aibă ce mânca. L-am dus în brațe prin viscol la spital când avea febră.
I-am cumpărat pantofi de Crăciun, deși eu mergeam iarna fără haină groasă. Pentru că asta face o mamă: oferă. Nu am cerut mulțumiri. Nu am așteptat nimic în schimb.
Doar… ca atunci când nu voi mai putea da atât cât dădeam, să nu fiu uitată. Să nu devin o povară, o rușine. Ci o amintire. O amintire frumoasă.
Vocea ei era blândă, dar fiecare cuvânt pătrundea adânc. Anett nu îndrăznea să o privească.
– Nu cer pâine, Anett. Nu cer bani. Nu cer nimic ce se poate cumpăra. Mi-aș fi dorit doar ca, din când în când, să mă întrebe: „Ce mai faci?” – continuă Mariann.
– Dar azi, aici, în pragul acestei uși, pun capăt și acestor dorințe. Nu voi mai cere. Nu voi mai bate. Nu voi mai aștepta. Pentru că o mamă care a dăruit timp de decenii, nu trebuie să cerșească iubirea.
Atunci, se auziră pași. András apăru pe hol – adormit, neras.
– Ce se întâmplă aici? – murmură.
Mariann îl privi. Ochii ei erau limpezi. Liniștiți.
– Nimic, fiule. Doar mi-am luat rămas bun.
András clipi, confuz.
– Mamă… ce vrei să spui?
Mariann îi zâmbi. Un zâmbet trist, dar demn.
– Doar că nu te mai aștept. Dacă vrei, mă vei găsi. Dacă nu… Dumnezeu să te binecuvânteze.
Și coborî scările. Nu fugi. Nu plânse. Nu se uită înapoi.
Afară, aerul rece îi izbi fața, dar Mariann nu simțea frigul. Doar ușurarea. Ușurarea de a fi spus în sfârșit ceea ce ani la rând înghițise în tăcere.
