Vera stătea în mijlocul bucătăriei de parcă cineva îi smulsese brusc aerul din piept. Degetele i se încleștaseră pe marginea blatului atât de tare încât i se albiseră încheieturile, iar unghiile îi intrau în lemn.
În apartament era o liniște apăsătoare, întreruptă doar de ticăitul ceasului și de respirațiile grele ale celor doi soți.
În fața ei stătea Igor. Sprijinit lejer de tocul ușii, părea că toată discuția aceasta era doar o formalitate neplăcută, ceva ce trebuia „rezolvat” rapid.
Pe chipul lui plutea acel zâmbet ușor, condescendent, pe care Vera îl cunoștea prea bine — zâmbetul acela sigur pe sine, aproape disprețuitor, care apărea de fiecare dată când el credea că are dreptate, iar ea era doar „prea emoțională” și „nu înțelege viața”.
Cu doar zece minute în urmă intrase în casă într-o dispoziție excelentă. Mirosul de parfum scump, tutun și coniac îl însoțea ca o etichetă invizibilă, de parcă nu se întorcea de la muncă, ci de la o petrecere elegantă.
Aruncase cheile pe masă, își desfăcuse sacoul și anunțase cu satisfacție că „rezolvase problema bonusului anual”.
Doar că nu era nicio rezolvare.
Era o cheltuire. Totală. Fără discuții. Fără acord. Fără „noi”.
O sută optzeci de mii de ruble dispăruseră într-o singură seară.
Vera simți cum i se strânge stomacul.
— Cadou? — repetă ea încet, cu vocea tremurândă, deși încerca să se controleze. Inspiră adânc, ca și cum aerul ar fi putut-o ancora de realitate. — Din toamnă vorbim despre faptul că banii ăștia trebuiau să meargă pe schimbarea țevilor din baie și pe o mașină de spălat nouă. Cea veche abia mai funcționează…
Igor ridică din umeri, ca și cum totul era lipsit de importanță.
— Vera, te rog… — spuse el calm, aproape plictisit. — De ce faci din orice o dramă? Am muncit ca un bou tot anul. Merit și eu puțină relaxare. Puțin viață, nu doar facturi și „trebuie”.
Cuvintele lui o loviră mai tare decât un țipăt.
„Și eu”.
De parcă ea nu exista în ecuație.
De parcă tot ce ținea casa în picioare se făcea singur.
— Tu meriți? — întrebă ea încet, simțind cum în ea crește ceva între furie și neîncredere. — Și eu? Tu crezi că eu nu muncesc? Că toate cumpărăturile, curățenia, organizarea casei apar din aer?
Igor se îndreptă ușor, ca și cum observația ei era doar un mic inconvenient.
— Nu începe, Vera. Exagerezi. Ți-am luat și ție ceva, o să vezi. Nu fi așa…
Se opri, căutând un cuvânt potrivit.
Dar Vera îl știa deja.
„nerecunoscătoare”, „isterică”, „dificilă”.
Nu îl rosti, dar el era acolo.
Ea îl privi în tăcere câteva secunde. În minte i se derulau imagini: mașina de spălat care bâzâia ca un animal muribund, țevile care picurau constant, planurile lor făcute împreună, calculele lunare, fiecare leu întors pe toate părțile.
Și acum totul fusese transformat în „relaxarea” lui Igor.
— Unde sunt banii? — întrebă ea rece.
— Vera…
— Unde.
Igor oftă teatral.
— Bine. O parte pe lucruri pentru casă, o parte pe un mic concediu, iar restul… pe diverse plăceri. Chiar nu înțeleg de ce faci atâta scandal.
Vera simți cum în interiorul ei se rupe ceva, dar nu era încă explozie. Era mai degrabă un clic rece, definitiv.
— Plăceri mărunte — repetă ea. — De o sută optzeci de mii.
— Nu totul trebuie redus la bani — spuse el, iritat.
Atunci Vera își desprinse mâinile de pe blat. Palmele îi căzură pe lângă corp, grele, ca și cum nu îi mai aparțineau.
— Ai dreptate — spuse ea încet.
Igor o privi surprins.
Ea continuă, cu o voce calmă, dar diferită — fără tremur, fără rugăminte.
— Nu totul trebuie redus la bani.
Se întoarse spre fereastră. Afară, orașul strălucea indiferent, ca și cum viața altora nu conta.
— Dar de azi înainte — adăugă ea — totul va fi calculat.
Igor încremeni ușor.
— Ce vrei să spui?
Vera rămase cu privirea pierdută în întunericul de afară.
— Că am încetat să mai cred că suntem în aceeași echipă — răspunse ea calm.
— Mașina noastră de spălat face atât de mult zgomot la centrifugare încât vecinii au început să bată în calorifere! — spuse Vera, sprijinindu-se de tocul ușii și privind aparatul care vibra ca și cum ar fi vrut să se desprindă din loc.
Igor nici măcar nu ridică privirea de la telefon. Stătea în bucătărie încă îmbrăcat, ca și cum tocmai intrase și nu avea intenția să rămână prea mult. Într-o mână ținea cheile, în cealaltă o cană de ceai rece de ieri.
— Nu s-a întâmplat nimic, țevile tale rezistă — făcu el un gest nepăsător din mână. — Exagerezi ca de obicei.
Vera oftă încet. Tonul acesta îl cunoștea prea bine: calm, sigur pe sine, dar care închidea orice discuție înainte să înceapă cu adevărat.
— Igor, nu e vorba doar de mașina de spălat… chiar se strică — încercă ea să explice, cu grijă. — Dacă se defectează complet, nu vom mai avea cu ce spăla. Și acum nu avem bani pentru una nouă.
El însă părea că nici nu o ascultă cu adevărat. Lăsă cana pe masă, se îndreptă și în sfârșit o privi, cu o urmă de mândrie în privire.
— Nu dramatiza. Totul este sub control — spuse el. — Sunt bărbat, sunt cel care întreține familia. Am muncit din greu pentru acest bonus.
Cuvântul „bonus” rămase suspendat în aer ca ceva greu, incomod.
— La muncă avem o tradiție — continuă Igor, vizibil mai animat. — Cine primește bonusul dă o masă colegilor. Așa a fost și de data asta. Am mers la restaurant, a fost atmosferă bună, râsete, discuții… o adevărată plăcere. În sfârșit am putut să respir și eu puțin.
Vera simți cum i se strânge ceva în piept.
— Deci tot bonusul tău s-a dus pe o cină cu colegii? — întrebă ea încet.
Igor ridică din umeri.
— Nu tot. Mi-am cumpărat și un sonar. Pentru pescuit la iarnă. Îl visam de mult.
Pentru o clipă se lăsă liniștea. Doar mașina de spălat continua să bubuie în baie, ca și cum ar fi vrut să acopere conversația.
— Un sonar… — repetă Vera încet, ca și cum încerca să înțeleagă o limbă străină. — Deci noi economisim pentru reparații, pentru mașina de spălat, pentru lucruri esențiale… iar tu îți cumperi un jucărie pentru pescuit?
Igor se încruntă.
— Nu e o jucărie. Este echipament. Și eu am dreptul la puțină bucurie. Sau tu crezi că eu trebuie doar să muncesc și să nu am nimic pentru mine?
Cuvintele lui o loviră mai tare decât se aștepta.
Vera își aminti brusc ultimele șase luni. Toate micile renunțări care deveniseră rutina ei zilnică. Cum economisise fiecare bănuț pentru renovarea băii. Cum stătuse în fața vitrinei unui magazin privind un palton de iarnă și apoi plecase fără el. Cum purta aceeași geacă veche, cu mânecile lucioase de uzură, dar încă „acceptabilă”.
Își aminti cafeaua ieftină, amară, care îi irita gâtul dimineața, dar era „mai economică”. Toate acele sacrificii mici, înghițite în tăcere, convinse că sunt pentru binele familiei.
Dar „binele familiei” părea să însemne doar amânarea ei continuă.
Îl privi pe Igor. Stătea liniștit, de parcă nimic nu era în neregulă. De parcă viața lor nu era un efort comun, ci un sistem în care el decidea ce merită și ce nu.
— Bucurie… — repetă ea încet. — Dar eu?
Igor ridică din sprâncene.
— Ce „tu”?
Vera simți cum în interiorul ei se adună ceva rece, greu, clar. Nu era încă furie. Era ceva mai periculos: luciditate.
— Și eu muncesc. Și eu economisesc. Și eu renunț la lucruri — spuse ea rar. — Dar când tu primești bani în plus, e „bucuria ta”. Când eu vreau ceva, e „mai târziu”, „nu acum”, „prea scump”.
Igor dădu din umeri, ca și cum totul era exagerat.
— Iar începi…
Dar Vera nu-l mai asculta cu adevărat. În mintea ei se contura totul limpede: anii în care ea a strâns, a așteptat, a cedat. Și anii în care el a decis, a cheltuit, a justificat.
Mașina de spălat își încheie brusc ciclul cu un sunet sec, ca o concluzie. În liniștea care urmă, Vera înțelese că nu era vorba doar despre un aparat stricat.
