— Strânge-ți lucrurile, apartamentul a fost vândut! — izbucni în râs cumnata mea, cu un ton batjocoritor. Eu am pornit în tăcere ecranul telefonului, iar în hol au intrat imediat ofițerii.
În apartamentul meu spațios cu trei camere, pentru fiecare metru pătrat al căruia muncisem ani întregi din greu, plutea acum un miros străin, dulceag și sufocant de parfum scump. Mă întorsesem de la mama abia cu o oră în urmă.
Trei zile la rând o ajutasem la curățenia din grădină, la plantarea răsadurilor și la repararea vechii sere. Pe drumul de întoarcere cu trenul, încercasem să mă concentrez pe raportul de serviciu, dar un sentiment apăsător nu-mi dădea pace. Simțeam că acasă se întâmplă ceva grav.
Geanta de voiaj îmi atârna greu pe umăr. Nici nu apucasem să-mi scot paltonul de cașmir sau să-mi schimb pantofii când din sufragerie s-a auzit râsul zgomotos, triumfător, al soțului meu, Ilia.
Am pășit în camera mare și m-am oprit în prag.
Pe canapeaua mea preferată, cea pentru care plătisem luni întregi de ore suplimentare, stătea un bărbat necunoscut, corpolent. Se lăfăia de parcă ar fi fost la el acasă, cu pantofii murdari încă în picioare. Pe genunchii lui era o servietă deschisă, plină cu teancuri ordonate de bancnote de cinci mii.
Lângă fereastră stătea cumnata mea, Karina. Răsucea un pahar de vin în mână, iar pe fața ei se vedea acel zâmbet satisfăcut pe care îl avea mereu când reușea să umilească pe cineva.
— Ei, a venit „proprietara” — spuse ea cu o falsă politețe. — Păcat că deja nu mai e proprietară.
Ilia nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea la masă, lovind nervos cu degetele în blat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce se întâmplă aici? — am întrebat calm, deși în interiorul meu totul începea să se clatine.
Karina a izbucnit în râs.
— Chiar nu înțelegi? Apartamentul a fost vândut. Domnii au venit să finalizeze tranzacția. Ar trebui să fii fericită, începeți o viață nouă.
Am lăsat încet geanta pe podea.
— Vândut? — m-am uitat la Ilia. — Apartamentul este al meu.
În sfârșit, a ridicat privirea. Dar în ochii lui nu era vină, ci iritare.
— Nu exagera. Oricum locuim aici împreună. Iar banii sunt necesari. Karinei îi trebuie ajutor, are datorii.
Pentru o clipă am crezut că nu am auzit bine.
— Vrei să spui că ai încercat să vinzi apartamentul meu ca să plătești datoriile surorii tale?
Karina a pufnit.
— Hai, nu mai spune „al meu”. Familia trebuie să se ajute.
Am privit bărbatul necunoscut de pe canapea. Părea incomod, dar încă ținea servieta strâns.
— Ați văzut actele de proprietate? — l-am întrebat rece.
Bărbatul a încruntat sprâncenele și s-a uitat la Ilia.
— Mi s-a spus că totul este în regulă…
— Nu este nimic în regulă — l-am întrerupt. — Am cumpărat acest apartament înainte de căsătorie. Este proprietatea mea exclusivă. Nimeni nu are dreptul să-l vândă.
Fața Karinei s-a încordat.
— Ești incredibil de egoistă. Ilia este soțul tău! Care e diferența?
— Diferența este uriașă — am răspuns liniștită.
Ilia s-a ridicat brusc.
— Gata! Totul este decis. Cumpărătorul semnează imediat, iar tu îți faci bagajele și încetezi cu teatrul.
L-am privit lung. În acel moment am înțeles ceva dureros: omul din fața mea nu mai era soțul meu. Era un străin. Cineva care îmi folosea încrederea, munca și viața ca pe un bun comun de care putea dispune fără să întrebe.
Karina a făcut un pas spre mine și a zâmbit triumfător.
— Pregătește-te de plecare. În câteva ore, apartamentul nu va mai fi al tău.
Atunci am scos telefonul.
— Ce faci? — a întrebat Ilia.
Am pornit liniștită înregistrarea video.
Fața Karinei s-a schimbat imediat.
— Ne filmezi?!
— Din momentul în care am intrat în casă.
S-a lăsat o tăcere grea.
Bărbatul cu servieta a închis brusc capacul.
— Stați puțin… Este vreo acțiune ilegală?
Ilia a făcut un pas spre mine.
— Oprește imediat.
— Nu — am spus calm. — Mai ales că poliția este deja pe drum.
Karina a râs forțat.
— Poliția? Și ce le vei spune? Că soțul tău a vrut să vândă apartamentul?
Am privit-o direct în ochi.
— Le voi spune că a fost o tentativă de fraudă și uzurpare de proprietate.
Tăcerea a devenit apăsătoare.
Apoi s-a auzit soneria.
Karina a încercat să zâmbească.
— Sunt vecinii…
Dar eu știam deja.
Am deschis ușa și în apartament au intrat doi ofițeri de poliție și un bărbat în civil.
— Bună seara — a spus unul dintre ei. — Am primit o sesizare privind o tentativă de vânzare ilegală a unei proprietăți.
Ilia a devenit palid ca varul.
Cumpărătorul a dat imediat înapoi, lăsând servieta ca și cum ar fi ars.
Karina a început să vorbească repede, să se justifice, să inventeze explicații, dar vocea ei tremura tot mai tare.
Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște.
Pentru că înțelegeam că tocmai îmi recâștigasem viața.
În fotoliul de alături stătea Inna — sora mai mică a lui Ilia, o „victimă” eternă a circumstanțelor, o risipitoare incurabilă și o iubitoare a vieții trăite exclusiv pe banii altora.
Întotdeauna avea câte o poveste tristă pregătită pentru a-și justifica eșecurile, dar, în mod ironic, nu ducea niciodată lipsă de bani pentru cumpărături scumpe, vacanțe sau capricii de moment. Trăia de parcă lumea întreagă îi datora ceva, iar cel mai confortabil se simțea atunci când putea consuma fără să ofere nimic în schimb.
Ilia stătea lângă o bibliotecă masivă din lemn, plină cu ediții de colecție. Trecea cu degetele peste cotoarele volumelor, ca și cum ar fi căutat ceva anume, dar la apariția mea s-a oprit brusc.
S-a îndreptat imediat, iar pe chipul lui a apărut acea expresie bine cunoscută de superioritate rece, pe care o folosea de fiecare dată când voia să mă pună la locul meu.
Atmosfera din apartament era apăsătoare. Cu doar câteva zile înainte, acel loc fusese casa mea — spațiul în care investisem ani de muncă, răbdare și renunțări.
Acum însă, totul părea străin. Până și aerul era diferit. În living plutea un miros dulceag și intens de parfum scump, amestecat cu aroma cafelei proaspăt făcute.
Pe masă erau lăsate la întâmplare reviste, cești murdare și resturi de gustări, ca o demonstrație clară că ordinea mea nu mai conta aici.
— Uite cine a apărut… fosta stăpână a casei — a spus Inna cu un zâmbet provocator, fără să se deranjeze măcar să se ridice din fotoliu. Stătea relaxată, cu un aer de siguranță ostentativă, ca și cum ar fi fost acasă la ea dintotdeauna.
A luat un măr roșu de pe masă și a mușcat din el zgomotos, fără nicio reținere. Pe fața ei se întindea același zâmbet arogant pe care îl suportasem ani întregi în tăcere, timp de cincisprezece ani de căsnicie.
— De ce stai în ușă? — a continuat ea cu un ton batjocoritor. — Nu mai e nevoie să te descalți. Oricum, nu vei mai rămâne mult aici.
Cuvintele ei au căzut greu, ca o lovitură. Ilia nu a spus nimic imediat. Se vedea însă tensiunea din umerii lui, felul în care evita să mă privească direct. Știa foarte bine în ce direcție se îndreaptă lucrurile, dar continua să se prefacă indiferent.
Inna a mușcat din nou din măr, apoi s-a uitat la mine cu o satisfacție abia ascunsă.
— Serios, Lena, ar trebui să înveți să accepți pierderea cu demnitate — a spus ea încet, apăsat. — Nu toată lumea primește ce își dorește în viață.
Am rămas nemișcată câteva secunde. Priveam în jurul meu și vedeam tot ce construisem: mobila aleasă cu grijă, fiecare detaliu plătit din munca mea, fiecare colț al acestui apartament în care investisem ani din viață. Și acum, cei doi se comportau de parcă totul le aparținea lor.
Am inspirat adânc. În mine nu mai era confuzie, nici teamă. Doar o liniște rece, clară.
— Ai dreptate — am răspuns calm. — Nu toată lumea primește ce își dorește.
Ilia s-a întors brusc spre mine, ca și cum ar fi simțit că ceva s-a schimbat. Inna a încremenit pentru o fracțiune de secundă, surprinsă de tonul meu.
Am făcut un pas înăuntru și mi-am lăsat geanta jos.
— Și tocmai de aceea — am continuat — astăzi lucrurile se schimbă.
