— Cine sunt oamenii aceștia în apartamentul meu? — întrebă ea tăios, întorcându-se mai devreme decât planificase și găsind înăuntru cinci străini.
Natasha a introdus cheia în broască — și a încremenit.
Dincolo de ușă se auzea plânsul unui copil. Apoi o voce de femeie necunoscută. După aceea, zgomotul unor scaune trase pe podea și cineva bombănind în surdină.
Și-a retras mâna de pe cheie și a rămas câteva clipe nemișcată pe palier, în liniștea blocului, ca și cum ar fi încercat să se convingă că nu i se pare.
Trenul ajunsese dis-de-dimineață. Își cumpărase biletul cu două zile înainte de încheierea delegației — pur și simplu i se făcuse dor de casă. Era obosită. Îi era dor. Își terminase treaba. Nu-i spusese nimic lui Serghei — voia să-i facă o surpriză.
Își imaginase cum va deschide ușa, cum el va rămâne uimit, cum se vor îmbrățișa chiar în prag, râzând de decizia ei spontană.
Surpriza a existat. Doar că nu cea la care se așteptase.
Natasha a apucat din nou cheia și a răsucit-o încet în broască.
Ușa s-a deschis cu un clic abia auzit.
Chiar din prag a înțeles că ceva nu era în regulă.
Holul era plin până la refuz de încălțăminte străină.
Sandale de copii. Papuci uzați. Adidași mari, clar bărbătești. Pe cuier atârna o geacă gri, decolorată de atâtea spălări, iar lângă ea încă una — la fel de străină. În aer plutea un miros greu, dens, ca și cum locul fusese locuit de multă vreme de alți oameni.
Natasha a făcut un pas înăuntru — și a simțit cum i se strânge pieptul.
Nu era doar neliniște. Era ceva mai profund, mai instinctiv — senzația că realitatea i se clatină, că tot ceea ce știa nu mai este sigur.
Din sufragerie a ieșit o femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani. Purta un halat de casă și ținea în mână o cană de ceai, de parcă s-ar fi aflat în propriul ei cămin.
A privit-o pe Natasha fără urmă de surpriză — mai degrabă cu o ușoară iritare, ca pe un intrus.
S-a oprit și a strigat spre interiorul apartamentului:
— Serghei! A venit o oarecare!
O oarecare.
Natasha stătea în propriul ei hol și auzea cum este numită „o oarecare” în propria ei casă.
Pentru o clipă, totul din jur a amuțit. Sunetele s-au estompat, iar lumea s-a redus la acel singur cuvânt care îi răsuna în minte.
O oarecare.
Pentru o fracțiune de secundă, chiar s-a îndoit de ea însăși. Poate greșise etajul. Poate nu era ușa ei. Poate oboseala, drumul, lipsa de somn îi jucaseră feste.
Dar nu. Cunoștea locul acesta pe de rost. Fiecare zgârietură, fiecare detaliu, fiecare sunet al încuietorii.
Era apartamentul ei.
Al ei.
Și totuși stătea acolo ca o străină.
Din interior s-au auzit pași. Grei, rapizi. Cunoscuți.
Inima i-a bătut mai tare.
În prag a apărut Serghei.
Pe chipul lui s-a ivit mai întâi surpriza — sinceră, necontrolată. Apoi altceva — o umbră de neliniște, poate chiar teamă. Iar în final… iritare.
— Natasha? — spuse el, încruntându-se. — Ce faci aici?
Întrebarea a lovit-o mai dur decât orice altceva.
Ce faci aici.
De parcă ea ar fi fost musafirul. De parcă ea ar fi intrat fără drept în viața altcuiva.
— M-am întors acasă — răspunse ea încet, privindu-l drept în ochi. — La mine acasă.
Femeia în halat a pufnit și s-a rezemat de perete, ca și cum ar fi urmărit un spectacol.
Din cealaltă cameră a alergat un copil — de vreo cinci ani — care s-a oprit brusc când a văzut-o pe Natasha. În urma lui a apărut o adolescentă, apoi încă un bărbat necunoscut.
Cinci străini. În apartamentul ei.
— Serghei — spuse ea mai încet, dar vocea îi era încordată. — Cine sunt acești oameni?
El a oftat, de parcă situația ar fi fost cât se poate de banală, iar ea exagera.
— Sunt familia mea — răspunse el. — Au venit pentru o vreme.
— Pentru o vreme? — repetă ea. — Și de când nu mai este nevoie de acordul meu?
Se lăsă tăcerea.
Scurtă, grea, apăsătoare.
Serghei își feri privirea.
— Nu erai aici — spuse el rece. — Trebuia să rezolv cumva situația.
— Să o rezolvi? — vocea ei tremură. — Adică să aduci străini în apartamentul meu?
— Al nostru — o corectă el automat.
Cuvântul acela a sunat ca o linie de demarcație.
Natasha a privit încet în jur. Pereții pe care îi vopsise ea. Mobila pe care o alesese ea. Lucrurile mici care îi aparțineau.
Și dintr-odată, totul i s-a părut străin.
Nu pentru că erau alții acolo.
Ci pentru că i se luase dreptul asupra acelui loc.
— Nu — spuse ea încet, dar ferm. — Nu mai este „al nostru”.
Toți au privit-o.
— A fost apartamentul meu — continuă ea. — Iar voi toți sunteți aici fără acordul meu.
Femeia în halat dădu ochii peste cap.
— A început drama — mormăi ea.
Dar Natasha nu o mai auzea.
Îl privea doar pe Serghei.
Iar în privirea ei era ceva nou — răceală. Hotărâre. O limită trasată clar.
Pentru că uneori este suficient un singur moment, o singură întoarcere acasă, ca să înțelegi că acel loc nu mai este acasă.
