Ușa s-a deschis aproape imediat ce Lena a atins clanța. Încuietoarea a făcut un clic prea ușor, ca și cum cineva de cealaltă parte ar fi așteptat acel moment.
În prag stătea Nadejda Petrovna — soacra — cu fața contorsionată de furie și tensiune, ca și cum își pregătise scena aceasta de mult timp.
— Aha! În sfârșit! — izbucni ea cu o voce ascuțită, ridicată, fără să-i permită Lenei măcar să treacă pragul apartamentului. — Priviți cine a apărut!
La ce oră se vine acasă? Este normal pentru o femeie măritată? Tu mai ai măcar un strop de rușine?
Lena se opri din pasul făcut. Cu o geantă grea pe umăr și cu oboseala unei zile de lucru de douăsprezece ore în tot corpul, i se păru că acele cuvinte o loviseră ca un val rece.
Pentru o secundă închise ochii, respirând încet, încercând să nu cadă din nou în aceeași capcană emoțională care se repeta de luni întregi.
Știa că acel moment avea să vină. Știa că răbdarea are limite. Dar nu credea că va fi împinsă până acolo chiar azi — într-o zi care trebuia să fie măcar puțin liniștită.
— Bună seara, Nadejda Petrovna — răspunse în cele din urmă calm, deși vocea ei era întinsă ca o coardă. — Și nu este treaba dumneavoastră la ce oră ajung acasă.
Soacra rămase fără aer de indignare.
— Cum adică nu e treaba mea?! — făcu un pas spre ea, împingând-o aproape înapoi pe casa scării. — N-am voie să întreb unde umbli?
Soțul tău stă singur acasă, iar tu te întorci cine știe când! Și asta chiar înainte de Anul Nou! N-ai pic de rușine!
Lena își strânse mâna pe mânerul genții atât de tare încât i se albiră încheieturile. În interior tremura, dar la exterior încerca să rămână calmă. Fiecare cuvânt era ca o scânteie care putea aprinde totul.
În acel moment, în hol apăru Mișa. Ieși din dormitor somnoros, într-un tricou lălâi, frecându-și ochii ca cineva smuls brutal din somn.
— Mamă… ce se întâmplă? — întrebă căscând, privind când la mama lui, când la soție.
— Ce se întâmplă?! — explodă Nadejda Petrovna. — Soția ta se întoarce acasă în miez de noapte și tu mai întrebi? Tu nu vezi nimic? Nu-i pasă de casă, de tine, de nimic! Doar distracții are în cap!
Mișa încruntă sprâncenele, vizibil derutat. Încă nu înțelegea situația, iar prezența lui doar agrava tensiunea.
Lena îl privi scurt. În ochii ei era oboseală, dar și hotărâre.
— Mișa, te rog întoarce-te la culcare — spuse încet, dar ferm. — Eu voi clarifica situația.
Soțul ezită. Se uită la mama lui, apoi la Lena, ca și cum ar fi încercat să decidă unde este mai sigur să stea. În cele din urmă ridică din umeri.
— Bine… — mormăi și se retrase în dormitor, fără să vrea să se implice în furtună.
De îndată ce ușa se închise în urma lui, Lena se întoarse spre soacră. Apartamentul părea și mai strâmt din cauza tensiunii.
— Vă rog să mă ascultați — începu ea calm, dar cu o notă de oțel în voce. — Lucrez șase zile pe săptămână.
Douăsprezece ore pe zi. Eu întrețin această casă, plătesc facturile, cumpăr mâncare și mă ocup de tot ca să putem trăi normal.
Soacra pufni, încrucișându-și brațele.
— Și o dată pe an am o cină de firmă — continuă Lena fără să-i dea timp să o întrerupă.
— Este singura seară în care pot ieși, să respir, să fiu cu oameni care nu fac parte din această tensiune continuă. Și am dreptul să mă întorc la ce oră vreau. Nu este o crimă.
— Nu e crimă?! — ridică Nadejda Petrovna vocea. — Asta numești tu normalitate? O femeie măritată să vină acasă la ora asta? Și soțul tău ce să creadă?!
— Soțul meu știa unde sunt — tăie Lena scurt. — A fost de acord. Nu are nicio problemă. Problema o aveți dumneavoastră.
Soacra tăcu o secundă, dar doar ca să-și tragă aer.
— Eu? Eu fac totul pentru voi! — izbucni. — Mi-am dedicat viața familiei și acum îmi spui că eu sunt problema?
Lena clătină din cap.
— Nu e vorba de sacrificiu — spuse rece. — Este vorba de control. De faptul că încercați să decideți viața noastră.
Se lăsă o clipă de tăcere. În aer se auzea doar zumzetul frigiderului.
— Eu sunt soacra ta! — șuieră în cele din urmă Nadejda Petrovna. — Am dreptul să mă exprim!
— Aveți dreptul la o părere — răspunse Lena calm. — Dar nu aveți dreptul să conduceți viețile noastre.
Cuvintele rămaseră suspendate în aer ca o piatră grea. Soacra deschise gura, dar nu ieși niciun sunet. Pentru o clipă părea că pentru prima dată nu are un răspuns pregătit.
Lena respiră adânc.
— Această casă nu este doar a fiului dumneavoastră. Este a noastră. Și vă rog să respectați asta.
Nadejda Petrovna își strânse buzele. Fața i se albi, apoi se înroși, ca și cum ar fi dus o luptă cu ea însăși. În cele din urmă se întoarse brusc.
— Faceți ce vreți — aruncă rece și intră în camera ei, trântind ușa.
Liniștea care se așternu era mai grea decât cearta de dinainte.
Lena rămase încă o clipă pe hol, sprijinindu-se de perete. Simțea cum tensiunea îi părăsește încet corpul, lăsând în urmă oboseală și un gol ciudat.
Știa că nu s-a terminat — dar pentru prima dată după mult timp nu regreta ce spusese.
A doua zi dimineață, apartamentul era liniștit. Prea liniștit. Ca și cum evenimentele nopții lăsaseră o urmă invizibilă.
Mișa intră în bucătărie când Lena făcea cafeaua. Părea gânditor, ca și cum toată noaptea își pusese în ordine cuvintele pe care nu știa să le rostească.
— Lena… — începu el nesigur, evitându-i privirea. — Chiar era totul necesar?
Ea lăsă cana pe blat și îl privi calm.
— Da — răspunse fără ezitare. — A fost necesar.
Mișa oftă.
— Mama… așa e ea. Își face griji. Nu vrea răul nimănui.
— Înțeleg — îl întrerupse ea mai blând. — Dar grija nu dă dreptul la control. Trebuie să avem limite, Mișa.
Altfel nu vom trăi niciodată viața noastră.
Se lăsă liniștea.
Mișa privi mult timp ceașca, ca și cum acolo ar fi căutat răspunsul. În cele din urmă ridică privirea.
— Ai dreptate — spuse încet. — Mulțumesc că nu ai tăcut.
