— Nonka, ai adormit acolo sau ce? — vocea Antoninei Pavlovna se auzi din bucătărie, ascuțită și tremurândă, ca o lamă ruginită. — A venit Andrei, trebuie hrănit. Crezi că o să trăiască doar din infuzoriile tale de la stația de epurare?
Nonna expiră încet. „Infuzoriile” erau munca ei. Opt ore pe zi veghea ca apele uzate ale orașului să se transforme în apă, nu într-o catastrofă ecologică.
O muncă murdară, umedă, impregnată de chimicale și miros de mâl, dar datorită ei trăiau trei oameni — patruzeci și cinci de mii care țineau întreaga casă în viață.
Ieși din debara, aranjându-și o șuviță de păr. Andrei stătea la masă, cu geaca pe el, fixat în telefon.
Pe vechea sobă „Mieciata” fierbea o zeamă de supă prea sărată, revărsându-se peste marginea oalei. Mirosul de ars umplu imediat bucătăria.
— Mamă, nu țipa — mormăi Andrei, fără să ridice privirea. — O să fac imediat. Non, toarnă-mi, sunt terminat.
Antonina Pavlovna se așeză pe „tronul” ei — un taburet lângă fereastră, acoperit cu o blană veche.
— Vai, Andrei, vezi? Ea aici nu e nimeni! Eu la vârsta ta făceam totul, iar ea… un parazit cu diplomă de biolog. O țin doar actele de domiciliu, să nu ne mințim.
Andrei doar pufni. Ea cunoștea sunetul acela. Indiferența care îi permitea să nu aleagă o tabără.
Nonna luă în tăcere o cârpă și șterse aragazul vărsat. Degetele o usturau, dar nu reacționa. Ceva în ea se rupsese — nu brusc, ci rece, ca și cum și-ar fi privit viața la microscop.
— Antonina Pavlovna — spuse calm, turnând supa. — Dacă sunt „nimeni” aici, atunci de ce plătesc totul? Chiria, facturile, mâncarea?
Femeia se înecă teatral.
— Auzi asta, Andrei?! Mă acuză! Pe mama ta!
Andrei ridică din umeri.
— Non, nu începe.
Atunci Nonna înțelese ceva simplu: în casa asta nu era soție. Era un serviciu.
— Bine — spuse încet.
— Ce e bine? — se miră Andrei.
— E bine că sunt nimeni. Economisește multă energie.
Pleacă în cameră. În urma ei încep comentariile: că e supărată, că exagerează, că „îi trece”.
Nu i-a trecut.
În zilele următoare încetă să mai gătească, să spele, să facă curat. Își cumpăra doar iaurt și se închidea în cameră. Casa începu să se destrame.
Vasele murdare se adunau în chiuvetă, în baie se termina totul. Andrei devenea tot mai nervos, Antonina amenința cu „moartea de foame”, dar Nonna tăcea.
Până în ziua a opta.
În bucătărie nu mai erau nici căni curate, nici linguri. Oala cu resturi de supă devenise un experiment biologic. Mirosul era greu, lipicios.
Nonna intră și își turnă calm apă în singura ei ceașcă ascunsă. A ei personală.
În acel moment, Andrei năvăli în bucătărie.
— Nonna! Azi am control la serviciu! Unde sunt pantalonii mei?!
Ea îl privi ca pe un preparat de laborator.
— Nu știu. Întreabă gospodina casei. Doar sunt „nimeni”.
— Ce? — mârâi el.
Înainte să răspundă, în ușă apăru Antonina Pavlovna.
— Andrei, nu țipa la mama! Am încercat să spăl, dar n-a fost detergent…
Nonna zâmbi strâmb.
— N-a fost de o săptămână. La fel ca hârtia, ceaiul și restul lucrurilor. Dar dacă sunt nimeni, atunci nici cuvintele mele nu contează.
Femeia explodă:
— Andrei! Vezi cum se comportă?!
În acel moment, ceva în Andrei se rupse. Poate pentru prima dată văzu apartamentul nu ca un cămin, ci ca niște ruine. Și pe el — ca pe un om care nu-și poate găsi nici pantalonii.
— Mamă, taci — spuse brusc.
Se lăsă liniștea.
Antonina se albi la față.
— Ce ai spus?
— Taci.
Din baie se auzi un strigăt: pantalonii fuseseră distruși în oțet.
Haosul izbucni complet.
Nonna își termină apa.
— Vezi, Andrei — spuse calm — sistemul s-a supraîncărcat. Acum trebuie să-l reparați singuri.
— Nonna, așteaptă… — începu el, dar ea deja își punea haina.
— Mă duc la muncă. La infuzoriile mele. Ele măcar știu unde le e locul în sistem.
Ieși.
O săptămână mai târziu se întoarse târziu. Știa că va fi sfârșitul — fie al ei, fie al acestui aranjament.
În apartament era o liniște ciudată. Andrei stătea la masă, obosit, cu o conservă goală în față.
— Mama plânge — spuse. — Și zice că e din cauza ta.
— Dar tu? — întrebă Nonna, descălțându-se.
— Eu… azi am fost la muncă în pantaloni străini. Toți se uitau. Șeful a spus că dacă pierd „o astfel de femeie”, sunt terminat.
Tăcu o clipă.
— Abia acum îmi dau seama cât făceai.
Nonna se sprijini de perete.
— Nu „făceam”. Vă întrețineam. E diferență.
Antonina Pavlovna apăru în ușă, dar de data asta nu mai avea putere să țipe.
— Eu doar am vrut bine… — șopti.
— Nu — răspunse Nonna calm. — Ai vrut să conduci.
Atunci spuse decizia:
— Am închiriat o cameră la căminul de lângă uzină. Dacă sunt nimeni, mă duc acolo unde se potrivește definiției.
Andrei înlemni.
— Nu poți…
— Pot.
Liniște.
După o clipă, Andrei strigă:
— Mama pleacă la sora ei!
Și pentru prima dată în viață începu să-i împacheteze lucrurile.
Antonina plângea, protesta, dar plecă în aceeași seară.
Când ușa se închise, apartamentul deveni altul. Gol. Liniștit. Real.
Andrei o privi pe Nonna.
— Rămâi.
Ea zâmbi ușor.
— Vedem.
Intră în cameră și se întinse pe pat. O dureau spatele, dar era altfel de durere — una care însemna că, în sfârșit, corpul nu mai trebuie să se apere.
În bucătărie, Andrei aprinse pentru prima dată apa caldă și începu să spele vasele.
Nonna închise ochii.
Și pentru prima dată după mult timp, nu mai era „nimeni”.
