Anna simți cum pulsul îi lovea în tâmple, crescând cu fiecare secundă, în timp ce Mark ridica încet paharul. Gazda nunții făcu un semn, iar sala se cufundă într-o liniște apăsătoare; luminile se stinseră ușor, lăsând în urmă o semi-întunecime amenințătoare.
Paharul de cristal scântei ușor, iar toate privirile invitaților păreau să o atragă într-un cerc invizibil de atenție.
Anna își așeză mâna pe masă, cât mai departe de paharul împodobit cu o fundiță subtilă. Simți privirea lui Mark ca o lamă ce i se înfigea în ceafă – rece, pătrunzătoare, încărcată de tensiune.
— Pentru dragoste — începu gazda, ridicând paharul spre cer — pentru unirea a două destine!
Mark zâmbi larg, un zâmbet care ar fi trebuit să fie fermecător, dar în ochii lui pâlpâia o nuanță de dominare. Fără ezitare, ridică paharul la buze și îl sorbi dintr-o singură înghițitură.
Apoi se întoarse spre Anna, ridicând sprâncenele într-un gest scurt, comandant. Anna forță un zâmbet, apropiind paharul de buze, dar se opri pentru o fracțiune de secundă.
Doar atinse marginea cu buzele, fără să înghită vreo picătură. Așeză paharul, prefăcându-se că a băut. Imediat se auziră aplauze, iar muzica izbucni din nou în sală, umplând spațiul cu vuietul conversațiilor și râsetelor.
Mark se aplecă spre ea, respirația lui era fierbinte și grea. Șuieră printre dinții încleștați:
— Bea cu adevărat. Nu te juca cu mine.
Anna simți un fior de frică ce i se răspândi pe șira spinării. Răspunse încet, aproape șoptit:
— Mi s-a făcut rău… cred că din emoții.
Mark strânse maxilarul, dar zâmbi din nou larg către invitați, mascându-și adevăratele intenții.
Inima Annei bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau sub masă. După câteva minute care păreau ore, nu mai rezistă.
— Am nevoie de aer — spuse, încercând să-și păstreze calmul.
Fără să aștepte răspuns, se ridică și ieși pe terasa din spate. Noaptea era răcoroasă, iar liniștea părea aproape tangibilă, apăsătoare.
Inspiră adânc, lăsând aerul rece să-i umple plămânii. Mâinile îi tremurau, iar în minte îi fulgerară amintiri — cuvintele bătrânului, pulberea albă, strângerea lui Mark pe genunchiul ei sub masă.
Totul începea să se lege: graba cu care apăruse după moartea lui Lucas, grija lui insistentă, promisiunile exagerate făcute tatălui.
Dintr-odată, auzi pași în spatele ei. Se întoarse brusc. Tatăl ei stătea în umbra terasei, tremurând ușor, cu neliniștea tipărită pe față.
— Anna, ce se întâmplă? — întrebă el. — Mark este agitat. Spune că te simți rău.
— Tată — răspunse ea încet, cu voce tremurândă — ai încredere în mine?
Tatăl ei încruntă sprâncenele, surprins de întrebare.
— Bineînțeles — răspunse încet.
— Te rog, nu bea nimic din paharele de pe masă. Nici tu, nici altcineva. Spune că e o problemă. Orice.
— Ce prostii sunt astea? — mormăi el, dar tonul îi trăda îndoiala crescândă.
— Te rog — vocea ei se frânse. — Pentru mine.
După o scurtă ezitare, dădu din cap. — Bine. Voi vorbi cu cineva.
Când se întoarse în sală, Anna scoase telefonul. Degetele îi tremurau în timp ce scria mesajul către jurnalistul pe care îl găsise câteva zile mai devreme, cercetând rapoarte vechi despre accidentul lui Lucas.
Cuvintele ei erau scurte, dar pline de hotărâre: „Sunt la nunta mea. Cred că îmi este pusă în pericol viața. Am nevoie de ajutor. Acum.”
În ușă apăru Mark, cu ochii întunecați și amenințători.
— Ce alte conspirații mai pui la cale? — mârâi el.
— Vreau să plec — răspunse Anna, încercând să pară sigură pe ea. — Imediat.
— Nimeni nu pleacă nicăieri — spuse el calm, dar vocea lui ascundea o amenințare dură. — Până nu se termină totul.
— Ce se termină? — întrebă ea, făcând un pas înapoi.
Pentru o clipă, masca lui căzu, iar fața lui arătă o subtire urmă de adevăr.
— Până nu dormi puțin. Ești prea tensionată.
Anna simți un fior rece, ochii i se măriră.
— Ce ai pus în pahar? — întrebă, iar în glasul ei se auzea o combinație de furie și teamă.
— Ce trebuia — răspunse el rece. — Ca să te calmezi. Ca să nu mai pui întrebări.
— Despre Lucas? — adăugă ea șoptit.
Mark îngheță, iar în ochii lui se zări o scânteie de frică.
— Ce știi?
— Destul — spuse Anna hotărâtă. — Frânele nu se strică singure. Iar tu ai fost ultimul care l-a văzut.
Dintr-odată, ușa din spatele lui se deschise brusc. Intrară doi angajați ai localului, tatăl ei și un bărbat în haine civile, care arătă legitimația.
— Poliția. Domnule Mark, vă rugăm să veniți cu noi.
Mark explodă de furie:
— E absurd! — strigă el. — Ea nu e în regulă!
— Anna? — întrebă polițistul, privind-o.
— Nu am băut din pahar — răspunse ea calm, deși inima îi bătea nebunește. — Dar el a pus ceva în el. Martorul a văzut.
Angajatul mai în vârstă confirmă cu o încuviințare. Polițistul făcu un gest, iar celălalt ridică paharul de pe masă și îl sigilă.
Mark încercă să protesteze, dar mâinile îi fură imobilizate. În timp ce era scos afară, se întoarse către Anna:
— Credeai că vei scăpa?
— Am scăpat deja — răspunse ea calm.
Dimineața, Anna stătea pe terasă, înfășurată într-o pătură, iar tatăl ei îi ținea mâna. Ancheta abia începea, dar pentru prima dată în doi ani simțea că poate respira cu adevărat.
Nu știa ce îi va aduce viitorul, cât va dura sau cât de dureroasă va fi adevărul.
Știa doar un lucru: nu mai era goală în interior. Și, în sfârșit, cineva i-a crezut povestea.
