Soarta Annei s-a schimbat într-o clipă. Soțul ei a părăsit-o singură cu cei trei copii într-un sat izolat — și tocmai în acel colț retras al lumii, femeia a descoperit cum să înceapă o viață nouă.
— Ce… ce ai spus? — a întrebat, oprindu-se brusc, simțind un fior rece străbătându-i corpul. Vocea îi era abia un șoptit, iar în pieptul ei ceva se strângea cu durere.
Soțul stătea în prag, ținând în mână cheile care păreau să apese nu doar fizic, ci și simbolic. Fața lui, de obicei plină de viață și blândă, era acum obosită și iritată, iar Anna nu putea să-i ghicească gândurile.
— Nu mai pot continua așa — a repetat, iar cuvintele lui au căzut asupra ei ca niște pietre, lipsite de orice emoție. — Nici eu, nici mama. Ia copiii și du-te la bunica ta la țară. Casa încă stă în picioare, acoperișul nu plouă. Vă veți descurca cumva singuri.
Anna îl privea ca pe un străin. Zece ani de viață împreună, trei copii — și iată o sentință care suna ca un verdict implacabil.
— De ce? — a întrebat ea, încercând să înțeleagă sensul acelor cuvinte, dar el a întrerupt-o cu un ton care nu admitea nicio obiecție:
— M-am săturat de plângeri, de nemulțumiri, de faptul că stai doar cu copiii și nu faci nimic. Mama are dreptate — ai devenit ca o găină în cuib. Nu mai recunosc femeia cu care m-am căsătorit odată.
Lacrimile i-au umplut ochii, dar a reușit să le stăpânească. Copiii dormeau în camera alăturată și puteau auzi totul.
— Și cu ce vom trăi? Unde voi găsi de lucru? — a întrebat încet, aproape temându-se de propriul glas. Bărbatul a lăsat o plic pe masă.
— Sunt niște bani pentru început. Vrei să fii independentă? Acum e momentul tău.
S-a întors și a plecat, fără să adauge vreun cuvânt. La scurt timp s-a auzit zgomotul ușii de la intrare. Anna s-a lăsat încet pe scaun, simțind cum picioarele îi refuză susținerea. În mintea ei rula o singură gând nelalocul lui:
„Dimineață i-am făcut plăcinta lui preferată…”. Dar, după câteva momente, respirația i s-a liniștit, a luat telefonul și a format numărul bunicii.
— Vino, draga mea — s-a auzit un glas bătrân, dar cald și sigur. — Casa mea te așteaptă. Nu e nouă și luxoasă, dar e caldă și plină de amintiri. Aici îți vei reveni. Amintește-ți, nu ești singură.
Bunica le-a deschis brațele cu toată căldura inimii. Aici Anna își petrecuse copilăria — verile fierbinți sub soarele satului, mirosul pâinii proaspăt coapte, razele soarelui care pătrundeau prin plasele de păianjen din podul vechi, borcanele cu mere ascunse în coridorul rece și pietros al pivniței.
Unul dintre copii, surprinzător de serios pentru vârsta lui, s-a apropiat de fereastră și a deschis obloanele vechi care scârțâiau.
Razele soarelui care străbăteau geamurile mate, ușor murdare, pictau particulele de praf care dansau în aer ca niște scântei aurii. Anna a simțit cum povara tensiunii se mai ușurează de pe umerii ei, chiar dacă inima îi bătea încă nerăbdătoare.
— Mamă, vom sta aici mult timp? — a întrebat încet fiul, răsfoind fotografiile vechi de familie, în care copiii, zâmbind în rochițe de vară, păreau atât de liniștiți și fără griji.
— Nu știu, dragul meu — a răspuns ea sincer, punând mâna pe umărul lui. — Mai întâi trebuie să ne stabilizăm, apoi vom vedea ce va aduce timpul.
Prima noapte au petrecut-o cu toții în patul larg al bunicii. Copiii au adormit repede de oboseală, iar Anna a rămas privind tavanul, gândindu-se cum viața ei se putea schimba atât de brusc.
Viața în vechea căsuță nu era ușoară. Lipsa banilor se simțea, iar casa necesita reparații constante — robinet care picura, sobă care refuza să pornească, acoperiș găurit.
Dar Anna nu se plângea. Se trezea la răsărit, mătura curtea, spăla hainele manual, gătea compoturi din fructele grădinii, cocea pâine după rețetele bunicii. Seara, când copiii se culcau, le citea povești și le spunea basme pe care ea însăși le amintea din copilărie.
Într-o după-amiază liniștită, bunica s-a apropiat de ea cu o cutiuță mică, delicat decorată…
