În adâncul unei păduri dese și întunecate domnea o liniște neliniștitoare, atât de apăsătoare încât părea că însăși aerul tremură de așteptare. Copacii bătrâni, acoperiți de mușchi, se aplecau deasupra cărării, aruncând umbre care se unduiau pe pământ ca niște șerpi întunecați. În mijlocul acestui peisaj sumbru, câțiva bandiți îl înconjuraseră pe un bătrân.
Era mic de statură, cocoșat, cu părul alb și zburlit bătut de vânt, iar fața îi era acoperită de pământ și zgârieturi mici, semne ale unor clipe cumplite. Încerca să-și protejeze capul cu mâinile, dar loviturile nu conteneau – picioarele și pumnii se abăteau asupra lui fără milă, iar ecoul acestora se răspândea printre copaci, amestecându-se cu suspinele sale stinse.
– Deci, moșule, unde ți-ai ascuns proviziile? – mârâi unul dintre bandiți, un bărbat cu cicatrici pe față și privire aspră. – Știm că ai ceva!
Bătrânul tăcea, tremurând neputincios, însă loviturile continuau. Nu era vorba de bani, ci de plăcerea crudă a agresorilor de a provoca durere. Fiecare lovitură le aducea râsete murdare și ochi plini de fiorul sălbatic al violenței.
Deodată, o voce ascuțită și hotărâtă întrerupse scena:
– Ajunge!
Toate capetele se întoarseră către sursă. Din ceața densă se contura o femeie îmbrăcată în uniformă militară. Era înaltă, impunătoare, cu pași siguri și o privire pătrunzătoare, neclintită de amenințarea din jur. Avea aproximativ treizeci și cinci de ani, fața cu trăsături ferme și expresie hotărâtă.
Bandiții rămăseseră pentru o clipă fără cuvinte, surprinși de apariția ei neașteptată. Apoi, pe fețele lor se jucă un zâmbet prădător, plin de aroganță și dorință. O priveau ca pe un obiect de cucerit, ignorând complet umanitatea ei.
– Uau, ce frumusețe – șopti unul dintre ei, lăsând ochii să-i alunece peste silueta femeii, cu un zâmbet plin de lăcomie. – Ce face o fată ca asta singură în pădure?
– Uite-i picioarele… – adăugă altul, inspirând zgomotos aerul ca și cum mirosul ei ar fi fost o tentație irezistibilă. – Și miroase… mmm… delicios.
– Dacă ești singură aici, nimeni nu te poate proteja – spuse al treilea, zâmbind larg. – Noi avem grijă de tine mai bine decât oricine altcineva.
Cuvintele lor pluteau prin pădure ca niște gheare, provocatoare și amenințătoare. Râdeau, schimbau priviri complice, savurând sentimentul superiorității. Însă femeia nu clipea. Coborî cu calm lângă bătrân, îi verifică respirația și pulsul, mișcările ei fiind precise și sigure, ca ale unui om obișnuit să salveze vieți în cele mai periculoase situații.
– Ești surdă? – întrebă unul dintre bandiți, apucând-o de mână cu dispreț, încercând să o provoace.
Femeia ridică privirea. Ochii îi erau reci, iar privirea ei transmitea o determinare de neclintit.
– Dă-ți jos mâinile murdare de pe mine – spuse ea, cu un ton ferm, calm și autoritar, care nu lăsa loc pentru negocieri.
Căpitanul bandiților izbucni în râs, contorsionându-și fața într-o grimasă sarcastică.
– Serios? – spuse el, apropiindu-se brusc de ea. – Tot te mai joci? Hai, băieți, e timpul să învățăm această frumusețe fără minte cum se poartă!
Încercă să o tragă spre el, să-i impună voința prin forță. Dar femeia nu manifesta frică sau panică. Corpul ei rămăsese tensionat, gata să reacționeze cu precizie și putere, pe care niciunul dintre atacatori nu o anticipa.
În acel moment, pădurea părea că își ține respirația, iar pământul sub picioarele lor vibra sub presiunea unei confruntări iminente. Femeia era pregătită, iar în ochii ei sclipea o scânteie pe care niciunul dintre bandiți nu ar fi trebuit să o ignore.
