Clara simțea că încăperea rece a spitalului se învârte în jurul ei. Privind fața palidă și transpirată a fiicei sale, încerca să-și adune gândurile.
Medicul păstra o aparentă calm, însă în ochii ei se citea o îngrijorare pe care nu o putea ascunde.
— „Ana, draga mea, te rog… spune-ne exact ce s-a întâmplat sâmbătă seara” — îi ceru medicul cu voce blândă, aplecându-se spre fetiță.
Copila ezită. Își mușcă buza, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
— „A durut foarte mult… și Martín mi-a spus să nu-i spun mamei… că s-ar îngrijora. Mi-a dat niște pastile… foarte amare. Apoi… nu-mi mai amintesc exact.”
Sângele Clarei parcă înghețase în vene. Pastile? De ce, Doamne, Martín ar fi dat unui copil medicamente fără să spună cuiva?
Medicul reacționă imediat:
— „Este esențial să știm ce substanțe a ingerat. Am chemat deja ambulanța și la spital vom efectua toate investigațiile necesare. Nu este vorba despre o simplă indigestie.”
Fiecare minut părea o veșnicie. În cele din urmă, ambulanța sosise, iar luminile albastre iluminară geamurile cabinetului.
Paramedicii așezară cu grijă pe Ana pe targă și începeau imediat procedurile de stabilizare.
Clara mergea pe holul spitalului, încercând să nu izbucnească în lacrimi. Gândul acela revenea iar și iar: Cum nu a observat mai devreme? Cum și-a lăsat fiica singură cu Martín?
În timpul transportului, medicul îi șopti:
— „Simptomele și ceea ce am văzut la ecografie indică faptul că organismul Anei a fost expus la ceva ce nu ar fi trebuit să atingă.
Ficatul și stomacul prezintă leziuni. Confirmarea exactă o vom primi după analizele de laborator.”
În sala de așteptare, Clara simți pentru prima dată o furie arzătoare, amestecată cu o vinovăție insuportabilă. Martín.
Bărbatul căruia îi încredințase viața ei și a fiicei sale. Bărbatul în care crezuse. Ce ascundea de fapt?
Telefonul vibra. Un mesaj de la Martín:
„Totul bine? Sunt deja acasă. Sunteți amândouă bine?”
Clara strânse pumnii. Nu răspunse. În acel moment, medicul ieși pe ușa camerei de urgență.
— „Starea Anei este stabilă, dar avem suspiciuni serioase. Trebuie să informăm autoritățile. Este foarte probabil că a ingerat o substanță toxică.”
Cuvintele „informăm autoritățile” o loviră pe Clara ca un trăsnet. Înțelese că coșmarul abia începea.
Ridicând privirea către fața palidă a fiicei sale, vizibilă prin geamul sălii, luă o decizie ireversibilă: nu va mai permite niciodată ca Martín să se apropie de fetiță.
Și, adânc în inimă, știa că adevărul despre acel weekend va fi mult mai întunecat decât ar fi putut să-și imagineze vreodată.
