Afară se dezlănțuise o furtună de zăpadă. Anca îl strângea pe fiul ei la piept, încercând să-l protejeze de vântul nemilos.
Nu avea palton de iarnă – fuseseră pur și simplu aruncați afară așa cum erau îmbrăcați acasă: ea într-un pulover subțire, iar Matei în pijama.
Zăpada se așeza pe părul ei, se topea și se transforma în picături reci care îi curgeau pe gât.
— Mami, îmi e frig — tremura Matei, lipindu-se de ea.
— Știu, dragul meu — șopti Anca, încercând să-și stăpânească propriile tremurături. — Vom găsi un loc cald.
Anca se uită în jur, în curtea blocului, încercând să-și limpezească gândurile.
Unde ar fi putut merge la o oră atât de târzie, în mijlocul unei furtuni de zăpadă?
Scoase telefonul din buzunar — bateria era la doar 15%, iar portofelul nu-l avea cu ea.
Gabriel nu-i dăduse timp să ia ceva cu ea.
— Trebuie să mergem la Maia — hotărî brusc.
Maia, cea mai bună prietenă din copilărie, locuia la patru străzi distanță.
Nu se mai văzuseră de luni de zile — Gabriel îi interzisese să-și vadă prietenii, spunând că „le pun idei ciudate în cap”.
Își încolăci brațele în jurul fiului și, cu capul aplecat împotriva vântului, începu să pășească prin zăpadă.
Orașul părea părăsit, doar din când în când trecea câte o mașină, al cărei far crea fascicule de lumină în albă întuneric.
Anca simțea cum îi amorțesc picioarele de frig, iar pantofii subțiri erau complet udați.
Dar trebuia să continue, pentru Matei.
După ce îi părea o veșnicie, ajunseră în sfârșit la blocul Maiei.
Cu degete amorțite, Anca apăsă soneria.
— Cine e? — se auzi vocea somnoroasă a Maiei.
— Eu, Anca… cu Matei.
Te rugăm, lasă-ne să intrăm.
Soneria zumzăi imediat, iar ușa se deschise.
Urcară treptele celor trei etaje, iar Maia îi aștepta pe prag, în halat, cu ochii mari și îngrijorați.
— Doamne!
Ce s-a întâmplat?
Când intrară în căldura apartamentului, Anca simți cum îi slăbesc genunchii.
Toată puterea pe care o ținuse până atunci se evaporă, iar lacrimile fierbinți începeau să-i curgă pe obraji.
— Ne-a dat afară — izbucni.
Gabriel ne-a aruncat în stradă.
Maia nu mai puse alte întrebări.
Se mișcă rapid, aduse prosoape uscate, haine calde pentru amândoi și pregăti un ceai fierbinte.
Îl puse pe Matei în camera ei, unde băiatul adormi aproape imediat, epuizat de traumă și de frig.
La masa din bucătărie, cu mâinile încălzindu-se deasupra ceștii de ceai, Anca povesti totul — despre schimbarea lui Gabriel în ultimii ani, despre ce certuri deveneau tot mai violente, despre Petra, despre cum o izola treptat de familie și prieteni.
— De ce nu mi-ai spus? — întrebă Maia, strângându-i mâna. — Aș fi putut să te ajut.
— Mi-a fost frică — șopti Anca. — Și rușine. Gabriel mi-a amenințat că-mi va lua copilul dacă îl las.
— Nu poate să facă asta — spuse Maia hotărâtă. — Iar ceea ce a făcut diseară… este abuz, Anca. Ar trebui să-l reclami la poliție.
Anca dădu din cap, speriată.
— Nu pot. Ce se va întâmpla cu Matei? Și doamna Elena încă e aici, bolnavă…
— Trebuie măcar să înregistrăm ce s-a întâmplat — insistă Maia. — Altfel, va spune că ai plecat de bună voie, că l-ai „părăsit” pe Matei. Îl cunosc pe Gabriel; va încerca să răstoarne situația.
După o lungă discuție, Anca fu de acord.
A doua zi dimineață, odihnite, Maia o însoți la secția de poliție, unde un ofițer ascultă povestea ei cu fața serioasă.
— Doamnă, după cum ați descris, este un caz clar de violență domestică. Puteți depune o plângere oficială, iar noi vom emite un ordin de protecție împotriva soțului dumneavoastră.
Anca privi spre Maia, care îi făcu semn încurajator.
— Vreau să depun plângere — spuse cu un glas care chiar pe ea o surprinse prin hotărârea lui. — Și vreau să merg acasă să luăm lucrurile noastre. Și pentru mama soacră.
După completarea formularelor, poliția o însoți înapoi la apartament.
Anca tremura când ofițerul bătu la ușă, dar nu Gabriel deschise, ci doamna Elena, cu fața palidă și ochii roșii de plâns.
— Anca! — strigă, întinzând brațele. — M-am temut atât de mult pentru voi!
Fiul ei nu era acasă — plecase în zori, luase mașina și multe dintre lucrurile lui.
Sub supravegherea poliției, Anca strânse hainele, documentele importante și lucrurile lui Matei.
Doamna Elena insista să vină și ea.
— Nu mai stau aici — spuse hotărâtă. — Locul meu este lângă tine și nepotul meu. Gabriel s-a schimbat prea mult; nu-l mai recunosc.
În săptămânile ce urmau, viața lor se schimbase radical.
Cu ajutorul Maiei și al unui avocat voluntar, Anca obținu custodia temporară a lui Matei și un ordin de restricție împotriva lui Gabriel.
Își găsi un loc de muncă într-o librărie din apropiere și începu să caute un mic apartament pentru ea și băiat.
Gabriel încercă de mai multe ori să o contacteze, alternând între amenințări și scuze, dar Anca rămase neclintită.
Când primele flori de primăvară începură să înflorească, Anca simți că ceva nou răsare și în viața ei — speranța.
Într-o seară de aprilie, în timp ce pregăteau împreună cina în mica bucătărie a Maiei, doamna Elena o privea pe Anca tăind legumele.
— Știi — spuse ea încet — niciodată nu m-aș fi gândit că fiica mea va fi mai puternică decât fiul meu.
Anca o privi surprinsă.
— Ce vrei să spui?
— Te consider fiica mea, Anca — zâmbi bătrâna. — Și sunt atât de mândră de tine. Ai avut curajul pe care Gabriel nu l-a avut niciodată — curajul să recunoști că ceva e greșit și să schimbi situația.
Matei intră în bucătărie cu un desen colorat în mână.
— Uite, mami! — strigă. — Am desenat noua noastră casă!
Anca privi desenul — o căsuță mică înconjurată de flori, cu trei personaje zâmbitoare în față: o femeie mare, un băiat și o femeie bătrână.
— E perfect — șopti, cu un nod în gât. — Exact așa va fi.
Afară, ultimele fulgi de zăpadă se topiră, făcând loc primăverii.
Iarna grea trecuse, iar Anca știa că, indiferent de provocările ce vor veni, nu va mai sta niciodată tremurând de frig, din teamă să-și ridice vocea.
Această furtună a făcut-o mai puternică, nu mai slabă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, știa că este cu adevărat acasă — nu într-un loc, ci în această mică familie unită, pe care îndrăznea să o protejeze cu tot ce avea.
