Soțul ei o numea Ramona, deși adesea îi spunea „fată pierdută de la țară”, fără să știe că femeia moștenise de la tatăl ei o avere de milioane.
Alexandru s-a considerat întotdeauna un bărbat fericit. Avea o carieră de succes, costume scumpe, cine în restaurante cu panoramă asupra orașului – toate acestea făceau parte din viața lui de zi cu zi.
Și avea și o soție: Ramona, o fată simplă de la țară, pe care o adusese în oraș ca un prinț dintr-o poveste, alegându-și aleasa inimii.
Cu timpul, Alexandru devenea tot mai irascibil. Obiceiurile modeste ale Ramonei, nesiguranța ei în „societatea bună”, preferința pentru haine vechi – toate acestea îl făceau să iasă din minți.
Urechile Ramonei erau deja obișnuite cu jignirile. Din ziua în care Alexandru a adus-o în oraș, se simțea străină în lumea lui. Mai ales din cauza Ileanei Popescu, soacrei ei – o femeie cu privire rece și limbaj ascuțit.
— Nu înțelegi nimic!
Fiecare cină era pentru Ramona un adevărat test.
— Supa iar e prea sărată! — strâmbă Ileana, împingând farfuria. — Ce să te aștepți de la o fată de la țară? Știe doar să sape cartofi!
— Mamă, chiar m-am străduit… — șopti încet Ramona.
— Te-ai străduit?! — hăhăi disprețuitor soacra. — Mai bine ai fi fost într-o grajd decât aici!
Alexandru doar râse:
— Ce să facem? Ea totuși e de la țară…
Ramona tăcea.
— Aduci rușine familiei noastre!
Când Alexandru avea musafiri, îi cerea Ramonei să nu apară:
— Ar fi penibil în fața colegilor mei. Mai bine stai în dormitor, dacă nu știi să te porți.
Odată, Ramona a avut totuși curajul să poarte la petrecerea firmei un simplu costum albastru.
— Arăți ca și cum ai fi scăpat din sicriul bunicii tale în mijlocul unui tornadă! — șuieră Ileana. — O să creadă că suntem cerșetori!
Alexandru râse jenat:
— Scuzați-mă, soția mea… știți, vine de la țară.
Oaspeții zâmbeau forțat, iar Ramona simți cum pământul îi fuge de sub picioare.
— Nici un copil nu poți ține!
Când Ramona pierduse sarcina în luna a treia, Ileana nu-și ascundea dezgustul:
— Normal, femei ignorante ca tine nu pot păstra un copil. Alexandru ar fi trebuit să caute o soție adevărată, nu pe tine…
Alexandru nu o apăra. Doar făcu un gest iritat:
— Nu mai plânge! Facem altul.
— Nu valorezi nimic.
Ramona era obișnuită ca părerea ei să nu conteze.
— Cumpărăm această mașină — anunță Alexandru, fără să o întrebe.
— Ne mutăm în acest cartier — decise Ileana.
— Vei purta ce aleg eu — spuse Alexandru.
Într-o zi, Ramona avu curaj să facă o sugestie:
— Poate aș putea să urmez un curs? Aș vrea să învăț ceva…
— Tu?! — o întrerupse imediat soacra. — Mai bine învață să mulgi vaci decât să mergi la școală!
Alexandru doar își roti degetul la tâmplă:
— Te miști ca o țestoasă! — țipă într-o dimineață, când Ramona se pregătea mai încet. — Ajunge cu prostiile astea de la țară!
Ramona tocmai își ștergea mâinile de șorț când sună soneria. În fața ușii stătea un bărbat necunoscut, elegant, cu o geantă de piele în mână.
— Doamna Ramona Stancu? Numele meu este Dumitru Ionescu, sunt avocat. Vă caut de peste un an.
Ramona încreți fruntea:
— Eu?… Dar de ce?
— Sunt reprezentantul legal al tatălui dumneavoastră, Constantin Stancu — continuă avocatul calm. — Îmi pare rău să vă informez că a decedat acum un an și jumătate.
Ramona simți cum îi slăbesc genunchii. Nu-și mai văzuse tatăl de șapte ani, de când se mutase în oraș cu Alexandru.
Relația cu părinții se răcise treptat – mai ales din cauza lui Alexandru și a mamei lui, care considerau că „legăturile cu satul” împiedică integrarea în societatea urbană.
— Vă rog, intrați — spuse ea în cele din urmă și îl conduse pe avocat în bucătărie, singurul loc din casă unde se simțea cu adevărat confortabil.
După ce îi oferise o ceașcă de ceai, se așeză în fața lui, încă uluită.
— Tatăl dumneavoastră a lăsat un testament în care vă desemnează unica moștenitoare — explică Dumitru, scoțând din geantă un teanc de documente. — Este vorba despre proprietățile din sat, dar și despre… investițiile lui.
— Investiții? — întrebă Ramona nedumerită. Pentru ea, tatăl ei fusese mereu doar un simplu țăran.
Dumitru zâmbi ușor:
— Doamna Stancu, tatăl dumneavoastră a fost printre primii investitori în terenurile din jurul satului natal. Acum zece ani, când s-a anunțat construirea autostrăzii care trecea pe acolo, a cumpărat hectar după hectar.
Ulterior, cu ajutorul meu, a investit în acțiuni. Valoarea totală a moștenirii este de aproximativ trei milioane de euro.
Ramona rămase fără cuvinte. Tatăl, pe care Alexandru și mama lui îl numeau „bătrân ignorant de la țară”, era de fapt un om de afaceri inteligent.
— De ce… de ce nu mi-a spus niciodată?
— A încercat — răspunse avocatul, scoțând o scrisoare din geantă. — Vă rog să citiți această scrisoare. A lăsat-o pentru dumneavoastră.
Cu mâinile tremurânde, Ramona deschise plicul și începu să citească scrisul cunoscut al tatălui:
«Draga mea fiică, dacă citești aceste rânduri, nu mai sunt printre voi. Te rog să mă ierți că nu ți-am vorbit niciodată despre afacerile mele.
Am vrut să te protejez, să-ți dau șansa să-ți găsești propria cale în viață, fără ca banii să-ți influențeze deciziile sau pe ale celor din jur.
Am văzut cum te tratează soțul tău și mama lui. Am încercat de multe ori să ajung la tine, dar mi-au blocat toate încercările.
Ultima oară când am venit la apartamentul vostru, soacra ta mi-a spus că nu ești acasă – deși te-am văzut la fereastră.
Acum, draga mea fiică, ai libertatea de a-ți hotărî singură viitorul. Acești bani îți aparțin doar ție — nu soțului tău, nu familiei lui. Este dreptul tău legal.
Te-am iubit întotdeauna și am fost mândru de tine, chiar dacă nu am putut să-ți spun niciodată.
Cu dragoste, tatăl tău»
Lacrimile îi curgeau pe obraji în timp ce termina de citit scrisoarea. Toți anii de umilință, toate cuvintele dureroase…
— Este totul legal? — întrebă în cele din urmă, privindu-l pe avocat.
— Absolut. Avem toate documentele necesare. Moștenirea vă aparține exclusiv dumneavoastră, nu soțului. Conform legii, moștenirea nu intră în bunul comun al căsătoriei.
În acel moment, ușa apartamentului se deschise brusc, iar Alexandru intră, urmat îndeaproape de mama lui.
— Ce se întâmplă aici? Cine este acest bărbat? — întrebă suspicios, privind avocatul.
Ramona se ridică încet, simțind pentru prima dată în șapte ani de căsnicie o putere nouă. Șterse ultimele lacrimi și îl privi direct în ochi pe soțul ei.
— Acesta este avocatul tatălui meu. Se pare că „fata ta de la țară” tocmai a moștenit trei milioane de euro.
Fața lui Alexandru se schimbase brusc. Ochii i s-au mărit, iar expresia de dispreț a fost înlocuită imediat de un zâmbet forțat.
— Dragă, ce veste minunată! Trebuie să sărbătorim!
Ileana, care stătuse până atunci ca pietrificată în ușă, păși rapid înainte încercând să o îmbrățișeze pe Ramona.
— Draga mea noră, ce binecuvântare pentru familia noastră!
Ramona făcu un pas înapoi, evitând îmbrățișarea.
— Nu pentru familia noastră — spuse calm. — Pentru mine. Domnule Ionescu, aș dori să discutăm următorii pași. Și vreau să stabilesc o întâlnire cu un avocat specializat în divorț.
În acea seară, Ramona dormi pentru prima dată în șapte ani într-un hotel de lux — singură și liberă. A doua zi și-a cumpărat prima rochie elegantă, după propriul gust, și a început să caute un apartament al ei.
Luna următoare s-a înscris la școala de business la care visase dintotdeauna, iar un an mai târziu a fondat o fundație care ajută fetele de la țară să-și găsească drumul în viață fără a-și pierde demnitatea.
Iar fostul soț și fosta soacră? Ramona a auzit că încă o căutau, trimițându-i scuze lungi și invitații la împăcare. Dar ea era prea ocupată să învețe să zboare cu propriile aripi.
