– Putem să intrăm? – întrebă Elena, fără să-i ia ochii de la față.
Gabriel privi cei doi copii – un băiețel cu părul negru și rebel și o fetiță cu ochii adânci și visători ai Elenei. Asemănarea era atât de izbitoare, încât aproape îi străbătea inima.
Fără să spună un cuvânt, se dădu la o parte, permițându-le să intre. Casa arăta exact cum și-o amintea Elena – elegantă, ordonată și rece. La fel ca Gabriel însuși. Prea perfectă ca să fie cu adevărat primitoare.
– Copii – spuse ea, aplecându-se către gemeni. – E timpul să vă odihniți puțin. Mama trebuie să vorbească cu acest domn.
Băiețelul ridică obrazul cu încăpățânare – un gest pe care Gabriel îl cunoștea prea bine.
– Acesta e el? – întrebă direct, ignorând cuvintele mamei. – Este tatăl nostru?
– Mihai! – îl mustră Elena, deși vocea ei nu avea adevărata severitate.
Fetița, mai rezervată, îl privea pe Gabriel de după mamă. În privirea ei era o intensitate care îl făcea să se simtă ciudat dezvăluit.
– Da – răspunse Gabriel, simțind nevoia de sinceritate față de băiețel. – Cred că sunt tatăl vostru.
Mihai dădu din cap, ca și cum și-ar confirma propria teorie. Fetița se retrase și mai aproape de Elena.
– Maria este timidă – explică Elena. – Dar când te va cunoaște, nu se va opri din vorbit.
Gabriel îi conduse pe copii în camera de oaspeți – un loc mereu gol, așteptând vizitatori care niciodată nu veneau.
Le oferise ceva de mâncare și aprinse televizorul, căutând un canal pentru copii. Se simțea stânjenit, străin în rolul de gazdă pentru propriii săi copii.
Când se întoarse în living, Elena stătea lângă șemineul rece, răsfoind fotografiile înrămate. Rămăsese doar o fotografie de nuntă, aproape ascunsă în umbra unei plante.
– Nu ai crezut că mă voi întoarce, nu-i așa? – întrebă ea, fără să-l privească.
– De ce ai plecat? – răspunse el, simțind cum vechea furie renaște în el. – Șase ani, Elena. Șase ani în care nu știam dacă trăiești sau nu. Și acum apareți cu doi copii?
Elena se întoarse spre el, fața ei era palidă în lumina slabă.
– Am încercat să iau legătura cu tine, Gabriel. În primele luni îți trimiteam scrisori. Le-ai primit?
Gabriel scutură din cap, confuz.
– N-am primit niciodată nimic. Niciodată.
O umbră de înțelegere îi trecu pe față Elenei.
– Mama ta – șopti ea – nu a crezut niciodată că sunt suficient de bună pentru tine.
Gabriel se așeză, brusc obosit. Mama lui murise acum trei ani – luându-și secretele cu ea.
– De ce ai plecat? – întrebă, revenind la întrebarea care îl măcinase șase ani. – Te-am văzut cu el, Elena. Cu șeful tău.
Eram gata să te iert, și tu ai dispărut.
Elena oftă adânc, ca și cum s-ar pregăti pentru o confruntare amânată de mult timp.
– Nu te-am trădat niciodată, Gabriel. Niciodată. În ziua aceea eram la spital. Am aflat că sunt însărcinată și m-am speriat. Robert – da, șeful meu – m-a dus acolo pentru că eram atât de tremurândă încât nu puteam conduce singură.
– Dar te-am văzut cum vă îmbrățișați! – interveni Gabriel.
– M-a îmbrățișat pentru că plângeam, Gabriel. Pentru că eram însărcinată, speriată și știam că tu nu vrei copii. Repetai de multe ori că ceea ce contează e doar cariera ta.
Gabriel simți cum pământul îi fu smuls de sub picioare. Era adevărat – era absorbit de muncă și promovare. Copiii nu intrau niciodată în planurile lui.
– Când m-am întors acasă în acea zi, iar tu ai început să țipi, să mă învinovățești… – continuă Elena, micșorând vocea pentru ca copiii să nu audă – – ceva s-a rupt în mine.
Am știut că nu pot aduce un copil într-o căsnicie bazată pe atât de puțină încredere.
Se opri, inspiră adânc.
– Dar asta nu e întreaga poveste, Gabriel. De aceea sunt aici.
Scoase din geantă documentele medicale și le puse pe masă în fața lui.
– Maria este bolnavă. Are nevoie de un transplant de măduvă osoasă. Nici eu, nici Mihai nu suntem compatibili. Tu ești ultima ei speranță.
Gabriel privi documentele, termenii medicali se amestecau într-un haos. Diagnostic greu, opțiuni limitate, timp scurt.
– De când știi? – întrebă cu voce tremurândă.
– De șase luni. Am încercat totul, Gabriel. Tratament experimental, donatori anonimi. Nimic nu a funcționat. Doctorii spun că părintele biologic e cea mai bună șansă.
Gabriel închise documentele, copleșit. În câteva ore viața lui se schimbase complet. Nu doar că era tatăl a doi copii pe care nu-i cunoscuse – putea fi și salvatorul unuia dintre ei.
– Voi face teste – spuse fără ezitare. – Orice va fi nevoie.
Elena îl privi pentru prima dată cu recunoștință adevărată.
– Mulțumesc. Îmi pare rău că te-am implicat în această situație, dar nu aveam de ales.
– Eu ar trebui să mă scuza – răspunse Gabriel. – Pentru tot.
La ușa livingului apăru Maria, cu ochi mari și serioși.
– Ești supărat pe mama? – întrebă direct, surprinzându-i pe amândoi.
Gabriel se ridică, se apropie de ea și se așeză în genunchi pentru a fi la nivelul ochilor ei.
– Nu, Maria. Nu sunt supărat pe mama ta. Sunt supărat pe mine că am pierdut atât de mult din viața voastră.
Maria îl privi o clipă, apoi întinse mâna și-i atinse ușor obrazul.
– Ești exact cum m-a descris mama. Ai riduri când te îngrijorezi – spuse, atingându-i fruntea.
Gabriel simți un nod în gât.
– Mama vorbea despre mine?
– În fiecare seară – răspunse Maria. – Ne povestea despre tine. Cum v-ați cunoscut, despre casa voastră, despre câinele Max.
Gabriel privi surprins către Elena.
– Nu am vrut să-l urâți – explică ea calm. – În poveștile noastre nu ai fost niciodată un monstru, Gabriel. Doar un om care a greșit. Ca și mine.
În acel moment, Mihai apăru și se așeză lângă sora lui.
– Maria va trăi? – întrebă direct Gabriel, cu o maturitate care emoționa chiar și la șase ani.
Gabriel întinse mâinile către cei doi copii și pentru prima dată simți căldura micilor lor palme în ale lui.
– Voi face tot ce îmi stă în putință – promise. – Chiar tot.
În acea noapte, când copiii dormeau în camera de oaspeți, iar Elena pe canapea, Gabriel rămase treaz.
Răsfoia fotografii vechi și recitea scrisori găsite în dulapul mamei lui – ascunse într-o cutie de pantofi, niciodată deschise, niciodată trimise, care ar fi putut schimba totul.
Își dădu seama că viața îi oferise un dar rar – șansa de a repara ce fusese distrus, de a recupera ce crezuse pierdut pentru totdeauna. O a doua șansă, plină de responsabilitate.
A doua zi dimineața, când primele raze de soare pătrundeau prin ferestre, Gabriel făcu primul apel – la spital, pentru a programa testele de compatibilitate.
Apoi al doilea – la birou, pentru a solicita un concediu mai lung. Pentru prima dată, cariera nu mai era prioritară.
Când Elena se trezi, îl găsi în bucătărie, pregătind stângaci micul dejun pentru copii.
– Ești sigur că ești pregătit pentru asta? – întrebă, observând umbrele întunecate de sub ochii lui.
Gabriel zâmbi – un zâmbet adevărat, mai autentic decât orice expresie din ultimii șase ani.
– Nu – răspunse sincer. – Nici pe departe nu sunt pregătit. Dar sunt aici. Și de data aceasta nu voi pleca.
