— Arina, mâine seară să faci o plăcintă cu varză — spuse Liudmila Vasilievna, intrând în bucătărie și așezându-se la masă.
— De mult nu am mai mâncat o plăcintă adevărată; tu tot gătești feluri ciudate.
Arina se întoarse de la aragaz, unde prăjea chiftele pentru prânz. Soacra ei, cu obișnuita expresie de nemulțumire, își frământa mâneca binecunoscutului pulover vișiniu.
— Sunt alergică la varză, Liudmila Vasilievna — răspunse ea calm, întorcând o chiftea. — Nu pot să fac.
— Cum adică „nu poți să faci”? — glasul soacrei deveni mai aspru. — Eu te rog frumos, iar tu refuzi? Cine te crezi să-mi vorbești așa? Pe vremea mea, nurorile își respectau bătrânii!
— Nu e vorba de respect — replică Arina, mutând tigaia pe alt ochi al aragazului. — Dacă gătesc varză, fac criză alergică. Dacă îți dorești atât de mult, fă tu.
— Eu? Singură? Nu sunt servitoarea ta! Tu ești gospodina în casa asta, așa că gătești ce îți spun eu! Iar alergia asta e doar o scuză — pur și simplu nu ai chef să te ocupi de plăcintă!
— Ce treabă are lenea cu asta, Liudmila Vasilievna? — Arina o privi drept. — În fiecare zi gătesc, fac curat, spăl. Dar plăcintă cu varză nu voi face, pentru că nu pot.
— Nu poți sau nu vrei? — soacra se apropie, îngustând ochii. — Crezi că doar pentru că fiul meu te-a luat de soție poți să-mi poruncești? O să vedem noi cine conduce aici!
În hol se auziră cheile — Mișa se întorsese acasă. Pe chipul Liudmilei apăru imediat o expresie de martiră rănită.
— Mișa, dragul mamei — i se repezi ea —, bine că ai venit! Soția ta a devenit obraznică! I-am cerut să facă o plăcintă, iar ea refuză și îmi răspunde urât!
Mișa își scoase haina și, cu o privire obosită, o privi pe Arina, care stătea lângă aragaz cu fața încordată.
— Arina, ce se întâmplă? De ce refuzi să o ajuți pe mama?
— Sunt alergică la varză, Mișa — spuse încet. — I-am explicat deja Liudmilei Vasilievna.
— Alergie? Ce alergie? — Mișa făcu un gest de lehamite. — Mamă, nu-ți face griji. Arina o să facă mâine plăcinta. Așa-i, dragă?
Arina își mută privirea de la soț la soacră, care zâmbea triumfătoare. În piept i se strânse un nod dureros de umilință.
— Nu, nu o să fac — spuse hotărât, își scoase șorțul și ieși din bucătărie. — Mâncați singuri cina.
În dormitor închise ușa. Prin perete se auzeau vocile domoale ale lui Mișa și ale mamei lui, care mâncau și discutau despre lucruri obișnuite, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iar ea stătea întinsă cu fața în pernă, în timp ce lacrimile îi curgeau încet pe obraji.
