Boris o urmărea pe Carina prin oraș, menținând o distanță suficientă ca să nu fie observat, dar destul de aproape ca să nu o piardă din vedere.
Ea traversă parcul, se opri la o florărie, unde cumpără un buchet de crini albi, apoi urcă într-un autobuz spre suburbii.
Boris urcă și el și se așeză câteva rânduri în spatele ei. Mintea lui refuza să accepte toate aceste coincidențe.
Inelul Ninei, dispărut din cutiuța ei… cum ajunsese în mâinile acestei femei?
Autobuzul se opri într-un cartier liniștit, cu case simple, dar bine întreținute.
Carina coborî și se îndreptă spre o clădire cu două etaje, vopsită într-un albastru deschis. Boris o urmărea, simțind o tensiune dureroasă în stomac.
Ea urcă scările și deschise ușa fără să bată, ca și cum ar fi fost casa ei. Boris așteptă câteva clipe, apoi se apropie mai mult.
Casa avea ferestre mari, prin perdelele subțiri se putea vedea în interior. Se lipi de perete, încercând să nu fie observat.
În cameră, Carina îi întinse buchetul unui bărbat mai în vârstă, cu păr șaten. Bărbatul o sărută pe frunte și îi zâmbi cald.
Boris simți cum i se strânge inima. Ceva în gesturile lor, în apropierea dintre ei, îi provoca o neliniște profundă.
Dintr-o dată, în cameră apăru o siluetă mai mică. Boris înghiți în sec. Era o fetiță de șase sau șapte ani, cu păr blond și ochi mari.
Se aruncă în brațele Carinei, care râzând, o ridică și o învârti în aer.
Boris simți cum i se înmoaie genunchii. Fetița semăna uimitor cu Nina din copilărie – aceiași ochi, același nas delicat.
Imediat, în mintea lui, apăru imaginea albumelor de familie, străbătându-i inima de durere.
— Nu se poate… — șopti el.
În acel moment, în cameră intră un alt bărbat, mai tânăr, probabil de vârsta Carinei, cu ceva în privire care îl făcu pe Boris să simtă un fior.
Bărbatul o îmbrățișă pe Carina, apoi luă fetița în brațe. Cei trei adulți păreau să discute ceva important, iar atmosfera deveni tensionată.
Boris se aplecă, încercând să asculte. Se împiedică de un coș metalic lângă ușă, care se răsturnă cu un zgomot puternic. Discuția din interior încetă imediat.
Ușa se deschise, bărbatul mai tânăr ieși pe verandă și se uită atent în jur.
— Cine e acolo? — strigă el.
Boris rămase nemișcat în umbră. Bărbatul făcu câțiva pași, iar lumina îi lumină fața. În acel moment, Boris simți că timpul s-a oprit.
Acea față — era o versiune mai tânără a lui însuși. Aceiași ochi căprui, aceeași linie a maxilarului, acea ridă tensionată între sprâncene. Parcă privea în oglinda trecutului.
— Victor? — șopti el, ieșind neintenționat din ascunzătoare.
Bărbatul se întoarse brusc, ochii i se mări de uimire.
— Cum… cine sunteți? — întrebă, făcând un pas înapoi.
— Boris Gligovic. Sunt… medicul Carinei.
Victor se albăstri, chiar și în lumina slabă a serii.
— Cum ați intrat aici? Ce vreți?
Carina apăru în ușă și, văzându-l pe Boris, își ținu respirația.
— Domnule doctor? Ce faceți aici?
Boris simți furie și confuzie crescând în el.
— Am venit din cauza asta — spuse, arătând inelul Ninei de pe mâna ei. — Vreau să știu cum a ajuns în posesia acestei femei.
Bărbatul mai în vârstă ieși la ușă, ținând fetița de mână. Când îl văzu pe Boris, rămase fără cuvinte.
— Boris? — șopti cu voce tremurândă. — Tu?
Boris îl recunoscu imediat. Era Andrei, tatăl Ninei, pe care nu îl mai văzuse de la înmormântarea ei.
— Ce se întâmplă aici? De ce sunteți toți împreună? Cine este această femeie și copilul?
Carina făcu un pas înainte, ochii ei străluceau de o nouă hotărâre.
— Cred că ar trebui să intrați în casă, domnule doctor. Sunt câteva lucruri de discutat.
În living, tensiunea era aproape palpabilă. Boris se așeză pe marginea unui fotoliu, incapabil să se relaxeze complet. Carina și Victor se așezară pe canapea, Andrei ținând fetița în brațe, vis-a-vis.
— Ce se întâmplă aici? Un complot? — întrebă Boris, încercând să-și stăpânească tremurul vocii. — Cine sunteți voi toți?
Carina frecă nervos inelul – inelul Ninei.
— Numele meu real este Carina Mălinescu. Sunt sora Ninei.
Boris rămase fără suflare.
— Nina nu avea soră. Era unică.
Andrei scutură din cap.
— Nu, Boris. Nina avea o soră mai mică, Carina. Dar soția mea a luat-o atunci când ne-am despărțit — fetele erau încă mici. A plecat în Moldova și s-a recăsătorit. Eu am rămas aici cu Nina.
Carina continuă:
— Am crescut separat. Eu în Chișinău, Nina aici. Ne-am întâlnit abia când am crescut — cu doi ani înainte de… accident.
— Accident? Nina s-a sinucis! — strigă Boris, copleșit de emoții.
Victor interveni, vocea lui având un ton care amintea dureros de Nina.
— Nu, Boris. Nu s-a sinucis. A fost un accident, dar circumstanțele erau… complicate.
— Cine ești tu? — întrebă Boris, deși intuitiv știa deja răspunsul.
— Sunt fiul Ninei. Fiul vostru.
Cuvintele îl loviră ca un trăsnet. Simți că lumea se învârte.
— Imposibil. Nina nu putea avea copii. Am încercat ani de zile…
— Nu, Boris — întrerupse Andrei. — Medicii ți-au spus doar că Nina nu poate avea copii, pentru că ea nu voia. Era însărcinată deja când v-ați căsătorit.
Boris se ridică brusc, având nevoie de aer.
— De ce mi-a ascuns? De ce a negat propriul copil?
Carina se apropie și îi puse mâna pe umăr.
— Pentru că îi era frică. Pentru că de la început i-ai arătat clar că nu doriți copii. Că trebuie să vă concentrați pe carieră.
— Dar de ce nu a spus când a aflat că e însărcinată? Am fi putut…
— Ți-a spus, Boris — interveni Victor cu un ton amar. — Ți-a spus, și tu ai dus-o la clinică pentru avort. Dar nu putea. M-a născut, lăsându-te să crezi că sarcina nu exista.
Boris se așeză, copleșit de adevărurile dezvăluite. Își amintea — Nina venise plângând, i-a spus că e însărcinată, iar el a reacționat conform planului.
— Cine a crescut copilul? Tu, Andrei?
Bărbatul mai în vârstă dădu din cap.
— Da, împreună cu Nina și cu sora Carinei, care s-a întors când Victor avea trei ani. Nina venea când putea, prefăcând că are deplasări de serviciu sau vizite la prietene. Până când…
— Până când a decis că nu mai poate trăi așa. Viața dublă o distrugea. Voia să afli adevărul despre Victor.
Fetița, până atunci tăcută, se apropie de Boris și îi privi în ochi, care semănau atât de mult cu cei ai Ninei.
— Ești bunicul meu? — întrebă nevinovat. — Tata spune că bunicul meu e doctor.
Boris simți lacrimi în ochi.
— Cum te numești, iubito?
— Nina — răspunse mândră. — Ca bunica mea, care acum e în ceruri.
Carina se apropie și îi puse mâna pe umăr.
— Inelul… Nina mi l-a dat înainte de accident. Mi-a spus că dacă ți se întâmplă ceva, trebuie să-ți spun adevărul și să-ți dau inelul.
— Dar după moartea ei… nu am putut. Victor tocmai și-a pierdut mama, era devastat. Am decis să păstrăm secretul. Până când…
— Până când ai devenit medicul meu — adăugă Boris. — Coincidență…
— Nu chiar — interveni Andrei. — Nina știa că lucrezi la acest spital. Când Carina a trebuit să fie operată, am considerat că acesta e semnul. E timpul să afli adevărul.
Boris privi mâinile tremurânde. Șapte ani. Șapte ani în care crezuse că Nina și-a luat viața, în timp ce ducea o viață dublă pentru a proteja copilul de refuzul lui.
Șapte ani în care avea un fiu și o nepoată, fără să știe.
— De ce acum? — întrebă, privind-o pe Carina.
— Pentru că Victor și Alexandra pleacă în străinătate. Pentru că Nina a vrut ca ambii bunici să îi cunoască înainte să plece. Și pentru că după șapte ani, poate e timpul să ieșim din umbra secretelor Ninei.
Boris privi spre Victor — fiul său, spre fetița care purta numele soției sale și spre inelul care strălucea pe degetul Carinei.
— Pot să cer ceva? — întrebă încet.
Carina dădu din cap.
— Aș vrea să-ți dau inelul. E… tot ce mi-a rămas de la ea.
Carina zâmbi trist și îi scoase inelul de pe deget.
— Nina voia să-l recuperezi. Întotdeauna spera că într-o zi veți fi o familie.
Boris luă inelul în mână, simțind greutatea familiară. Acum, însă, aurul simboliza nu doar amintirea Ninei, ci și povestea unei vieți paralele — un fiu necunoscut și o nepoată care-i poartă numele.
— Crezi că ai putea… — începu Victor ezitant, — să faci parte din viața noastră? Cel puțin pentru o vreme, până plecăm?
Boris privi fața tânărului — atât de asemănătoare cu a lui — și pentru prima dată în șapte ani simți cum gheața din jurul inimii începe să se topească.
— Cred că Nina ar fi vrut asta — spuse încet. — Și poate… și eu la fel.
