Maria îl zări pe vecinul ei spre seară, când ieși să strângă rufele înainte de ploaie.
Bărbatul în vârstă nu o observă, ocupat cu săpatul unei gropi adânci în colțul cel mai îndepărtat al grădinii. În lumina lanternei, lucra cu metodă, deși era târziu.
„Ce om ciudat…” – gândi Maria, fără să dea prea mare importanță.
Două zile mai târziu, în timp ce avea grijă de ardeii ei, îl văzu pe vecin trăgând spre groapa săpată anterior un sac mare, închis la culoare.
Sacul părea greu – bătrânul trebuia să facă dese pauze ca să-și tragă sufletul. Privirea lui stârni în Maria un fior neplăcut.
În acea noapte, Maria nu putu adormi. Gândurile îi reveneau mereu la misteriosul vecin și la sacul acela.
A doua zi dimineață, când toți plecaseră la muncă, se apropie de gardul decorativ și aruncă o privire peste proprietatea vecinului. Groapa fusese acoperită, pământul netezit cu grijă.
Zilele trecură fără alte întâmplări ciudate, iar Maria începu să creadă că exagerase. Poate bărbatul doar plantase un copac sau îngropase un animal mort. Încerca să alunge gândurile întunecate.
Până în dimineața aceea. Se trezi devreme să ude legumele și, ca de obicei, privi spre locul unde vecinul îngropase sacul.
Îngheță. Pământul era din nou întors, iar la marginea gropii zăcea același sac închis, parțial deschis.
Maria se ascunse după un tufiș și, cu inima bătând nebunește, îl urmări pe bătrân cum ieși din casă. Se uită în jur cu atenție, ținând în mână un cuțit mare de bucătărie.
Se apropie de groapă și se așeză în genunchi lângă sac.
În acel moment, inima Mariei aproape că se opri – din sac se auzi un lătrat sau mormăit slab. Ceva, sau cineva, era încă viu!
Fără să stea pe gânduri, alergă în casă și formă numărul de urgență.
– 112, vă rog să specificați tipul incidentului.
– Cred că vecinul meu a îngropat pe cineva viu! – șopti tremurând. – Tocmai sapă din nou… și am auzit un scâncet din sac!
– Vă rog să păstrați calmul. Care este adresa exactă? – întrebă dispecera.
Maria dădu adresa. Primește asigurarea că un echipaj va sosi în câteva minute și avertismentul să nu se apropie sau să intervină.
Ascunsă după perdea, observă cum vecinul continua să lucreze, complet inconștient de împrejurimi.
După aproximativ zece minute, care i se părură o eternitate, un autospecial de poliție se opri în fața casei. Doi agenți se apropiară de poarta ei.
Maria le povesti rapid ce văzuse. Polițiștii îi cerură să rămână în casă și porneau spre proprietatea vecinului.
Privind, Maria îl văzu pe bătrân nemișcat lângă groapă. Unul dintre polițiști discută cu el, în timp ce celălalt se apropie cu prudență de sac.
Și atunci se întâmplă ceva neașteptat – polițistul de lângă sac începu să râdă zgomotos, iar colegul lui zâmbi și dădu din cap.
Maria nu-și putea crede ochilor. Cum puteau râde când părea o crimă?
Câteva minute mai târziu, echipajul plecă, iar vecinul se îndreptă spre casa Mariei. Înainte să bată, Maria deschise ușa.
– Doamnă – spuse cu voce blândă – cred că vă datorez o explicație.
– Ce era în sac? – întrebă direct, vizibil neliniștită.
Bătrânul oftă. – Cartofi. Răsaduri speciale din satul meu natal. I-am îngropat ca să se păstreze mai bine până la plantarea de toamnă.
Dar noaptea trecută, un bursuc i-a scos din pământ și a început să roadă sacul. Probabil asta ați auzit – mișcările lui.
Maria simți cum îi înroșește fața. – Dar de ce lucrați noaptea?
– Locuiesc singur de la moartea soției, acum cinci ani. Noaptea nu pot dormi, așa că mă ocup de grădină. Îmi pare rău dacă v-am speriat…
– Maria – se prezentă, întinzându-i mâna rușinată. – M-am mutat recent la fiul meu.
– Gheorghe – răspunse el. – Locuiesc aici de trei ani. Profesor pensionar de biologie, probabil de aici pasiunea mea pentru plante.
În zilele următoare, Maria și Gheorghe începeau să vorbească peste gardul scund. El îi arăta legume rare și o sfătuia în grădină, ea răsplătea cu prăjituri.
Când fiul și nora Mariei află ce s-a întâmplat, râdeau în hohote.
– Mamă, cred că citești prea multe romane polițiste – glumi fiul. – Dar mă bucur că l-ai cunoscut în sfârșit pe vecin.
Domnul Gheorghe este un om minunat, doar că de când a murit soția, s-a închis mult în el.
– Este înțelept și interesant – recunoscu Maria, zâmbind ușor.
– Și văduv – adăugă nora cu un zâmbet. – La fel ca tine.
Maria făcu o mișcare cu mâna, dar nu-și putea ascunde zâmbetul. Nu se aștepta ca la 68 de ani să poată lega o nouă prietenie – sau poate ceva mai mult.
Conversațiile cu Gheorghe deveniseră cel mai luminos punct al zilelor ei. Într-o după-amiază, stând împreună în grădina lui, auzi:
– Știi, Maria, când te-am văzut prima dată, m-am ascuns. Nu pentru că aveam ceva de ascuns, ci pentru că de ani de zile nu am mai vorbit cu o femeie de vârsta mea. Mi-era teamă că am uitat cum se face.
Maria zâmbi. – Eu am chemat poliția, pentru că am crezut că ești un criminal.
Râseră amândoi, risipind orice suspiciune. Maria se simțea pentru prima dată cu adevărat vie după accidentul vascular.
– Cred că trebuie să învățăm amândoi cum să ne deschidem din nou către lume – spuse ea încet.
Gheorghe dădu din cap și îi prinse timid mâna. – Poate învățăm împreună.
Din fereastra casei, fiul Mariei și soția lui îi priveau zâmbind.
– Se pare că mama a găsit aici mai mult decât o casă nouă – spuse fiul, îmbrățișându-și soția.
Și în grădină, Gheorghe și Maria stăteau unul lângă altul, ținându-se de mână – o dovadă vie că niciodată nu e prea târziu pentru un nou început.
Chiar dacă viața uneori ne mai pune părul în picioare din cele mai neașteptate motive.
