Apartamentul era exact așa cum și-l amintea — și totuși complet diferit. Aceleași mobilă, aceleași tablouri pe pereți, dar toate aranjate într-un mod străin, ca și cum cineva și-ar fi pus amprenta asupra vieții ei.
Perdelele erau altele — draperii grele, bordo, pe care niciodată nu le-ar fi ales.
Pe masă era un aranjament floral imens, tocmai acel decor ostentativ pe care Nina îl considera întotdeauna kitsch.
Dar ceea ce a paralizat-o cu adevărat nu a fost schimbarea aranjamentului. Au fost urmele vizibile ale altei femei.
În hol, pe cuier, atârnau două paltoane de damă — prea elegante și prea tinerești pentru ea.
Pe măsuța din living zăcea o geantă de designer, iar lângă, într-o ramă, o poză — Victor ținând în brațe o tânără blondă, amândoi râzând larg către aparat.
Nina a rămas fără suflare. Desigur, știa că probabil are pe altcineva. Dar să vezi asemenea dovezi evidente, atât de bine înrădăcinate în spațiul care odată îi fusese casă… era ca o lovitură în piept.
A luat poza în mână și s-a uitat atent la fața femeii. Era frumoasă — într-un mod artificial și calculat.
Probabil cu vreo zece ani mai tânără decât ea. Exact tipul de femeie pe care Victor îl admira mereu.
— Nu ar trebui să fii aici.
Nina s-a întors brusc. În ușa bucătăriei stătea femeia din poză, înfășurată într-un halat de mătase, cu părul încă ud după duș. Vocea ei era calmă, aproape prietenoasă, dar ochii reci și judecători.
— Este apartamentul meu — a răspuns Nina, surprinsă de tonul ferm al vocii sale. — Mai degrabă ar trebui să te întreb ce cauți aici.
Femeia a zâmbit — un zâmbet care nu îi ajungea la ochi.
— Locuiesc aici. Cu Victor. De trei ani.
Trei ani. Nina a simțit o strângere în stomac. Ea a stat în închisoare cinci ani. Asta însemna că Victor nu a pierdut vremea. Nu a așteptat nici măcar un an.
— Sunt Alina — a continuat femeia, făcând un pas spre ea și întinzând mâna, ca la o întâlnire obișnuită. — Victor mi-a vorbit despre tine.
Nina a ignorat mâna întinsă. — Unde e el?
— La muncă. Se întoarce pe la ora șase. — Alina a măsurat-o din cap până în picioare cu privirea aceea investigativă pe care doar femeile o pot arunca. — Nu mă așteptam să vii atât de devreme.
— Se pare — a murmurat Nina, punând poza la loc. A făcut câțiva pași prin living, mângâind obiectele familiare — canapeaua pe care o aleseseră împreună, masa unde petrecuseră multe cine, raftul plin cu cărțile ei.
— Așadar locuiți împreună.
— Da. După cum vezi. Victor a spus că nu te vei întoarce niciodată. Că procesul tău…
— … a fost o înscenare — i-a întrerupt-o Nina, simțind cum furia îi crește în suflet. — Eram nevinovată. Întotdeauna am fost.
Alina a ridicat din umeri — un gest elegant de totală indiferență. — Nu e treaba mea. Trecutul a trecut.
Nina s-a uitat încă o dată în jur și a observat ceva. — N-ați schimbat prea multe. Mobilierul e același.
— De ce am schimba ceva? Era de calitate.
— Îmi aparțineau mie — a spus Nina, accentuând fiecare cuvânt. — Totul aici era al meu. Fiecare piesă de mobilă am ales-o eu, am plătit-o eu.
— Victor spune că apartamentul e pe numele lui.
— Victor minte. Apartamentul e pe ambele nume. Eu am plătit mai mult de jumătate.
Pentru prima dată Nina a observat o fisură în fațada rece a Alinei. Un clipit rapid, o ezitare. Poate Victor nu i-a spus femeii tot adevărul.
— Ascultă — a spus Alina cu o voce mai blândă, încercând să-și schimbe tonul — înțeleg că situația e dificilă. Dar tu ai stat cinci ani în afara casei.
Victor a mers mai departe. Amândoi am mers mai departe.
— Eu am stat nevinovată în închisoare — a răspuns Nina, cu ochii înlăcrimați. — Și voi doi… ce? V-ați bucurat de viață în apartamentul meu? Ați dormit în patul meu?
— Nina, te rog…
— Nu. Ridic mâna. Nu vreau să aud nimic. Vreau doar… să iau câteva lucruri. Apoi plec.
Alina părea ușurată. — Desigur. Ia ce ai nevoie.
Nina a mers în dormitor — și acolo șocul a lovit-o și mai puternic. Patul ei — patul în care a dormit cu Victor timp de șapte ani — era acum acoperit cu lenjerie roz deschis, pernele decorative aranjate artistic.
Pe măsuța de noapte, care odată îi aparținea, erau cosmetice scumpe, parfumuri de lux și câteva bijuterii împrăștiate fără ordine.
A deschis dulapul și aproape se aștepta să nu-și găsească lucrurile. Spre surprinderea ei, toate hainele erau încă acolo — împinse într-o parte, aproape ascunse în spatele garderobei extravagante a Alinei.
Cu mâini tremurânde a luat câteva haine, câteva fotografii și câteva obiecte personale la care ținea.
Le-a împachetat într-o geantă veche găsită pe fundul dulapului. Era puțin, dar era tot ce putea lua în acel moment.
Când a ieșit din dormitor, Alina o aștepta deja în living, așezată cu picioarele încrucișate pe canapea, ca o regină pe tron.
— Ești gata?
Nina a dat din cap. — Deocamdată, da. Dar să știi — nu voi renunța la apartament. O să vorbesc cu un avocat.
Alina a râs — melodios, dar total rece. — Serios? După ce ai ieșit din închisoare? Crezi că te va lua cineva în serios?
— Adevărul e de partea mea.
— Adevărul? — Alina s-a ridicat și s-a apropiat. — Adevărul este că Victor nu te iubește. Probabil că nici nu te-a iubit cu adevărat.
Adevărul este că eu am fost lângă el în ultimii trei ani. Eu îl fac fericit.
Nina a simțit un gol în stomac. Se întreba dacă Victor i-a spus femeii tot adevărul. Dacă i-a povestit cum a ajuns Nina la închisoare.
— Chiar îl cunoști pe Victor? — a întrebat ea încet.
Alina părea surprinsă de întrebare. — Desigur. Suntem împreună de trei ani.
— Și știi cum am ajuns la închisoare?
— A zis ceva despre o fraudă la firma la care lucrai. Că ai luat vina pe tine ca să protejezi pe cineva. — Alina a ridicat din umeri. — Nu m-au interesat detaliile.
Nina a zâmbit trist. — Da, se poate spune așa. Am luat vina pe mine ca să protejez pe cineva. Pe Victor.
Alina și-a încruntat sprâncenele, nedumerită. — Ce vrei să spui?
— Victor a însușit bani din firmă. Când a ieșit la iveală, m-a convins să iau eu vina. A promis că va rezolva totul, că vom scăpa amândoi basma curată, că se va ocupa de mine.
Nina a râs amar. — Și așa s-a ocupat. M-a lăsat în închisoare și a început o viață nouă cu tine.
Alina a făcut un pas înapoi, șocată. — Minți. Victor nu ar fi făcut niciodată asta.
— Întreabă-l. Privește-l în ochi când îl întrebi și vezi dacă neagă.
Nina a ieșit pe ușă, cu un amestec ciudat de durere și ușurare. Durere pentru anii pierduți, pentru trădare. Dar și ușurare — pentru că în sfârșit a spus adevărul cu voce tare.
— Mă voi întoarce — a spus, stând în prag. — Spune-i lui Victor. Spune-i că știu toate secretele lui. Toate minciunile. Și că de data asta nu le voi mai păstra pentru mine.
A ieșit din apartament fără să se mai uite înapoi, lăsând ușa deschisă. În scara blocului a simțit primele lacrimi curgându-i pe obraji.
Dar nu erau lacrimi de disperare. Erau lacrimi pline de furie și hotărâre.
Stând în fața blocului, a scos telefonul și a format numărul Taniei.
— Aici Nina. Am nevoie de ajutorul tău. Și de numele unui avocat bun.
