— Am spus „nu” — repetă Katya, străduindu-se cu disperare să-și păstreze calmul.
— Este apartamentul meu. Și nu intenționez să…
— Al tău? — o întrerupse soacra.
— Dar familia? Sasha, ai auzit ce-a spus nevasta ta?
Katya deschise ușa apartamentului încet, aproape cu reținere.
Era aproape ora nouă seara.
Rămăsese mult peste program la serviciu și tot nu reușise să termine proiectul important care îi consumase întreaga zi.
Ca de obicei, bucătăria se umplu de zgomote — vocea răsunătoare a soacrei străbătea fiecare colț al locuinței.
— Iar ai întârziat! — strigă Ludmila în clipa în care ușa se deschise.
— Sasha e flămând, te așteaptă!
Katya oftă adânc, dându-și jos paltonul.
Nu mai înțelegea ce se petrecea cu adevărat.
Acum o lună și jumătate, când Sasha o întrebase dacă părinții lui pot locui temporar cu ei în timpul renovării apartamentului lor, părea un lucru simplu — două, trei săptămâni, maximum.
Timpul trecuse, dar ei încă erau acolo.
Și totul începea să semene cu un coșmar fără sfârșit, mai ales dacă avea să dureze încă o lună sau două.
— Bună seara tuturor — spuse Katya intrând în bucătărie.
La masă stăteau Sasha și Nikolai, cu ochii ațintiți în televizor.
Ludmila trântea vasele la aragaz, ca și cum nici nu intenționa să pregătească cina.
— Ți-am spus că trebuie să fii acasă cel târziu la șapte — continuă Ludmila, privindu-o insistent.
— Avem un ritm, suntem obișnuiți să mâncăm la timp.
Katya ridică din umeri și se îndreptă spre frigider, fără să schimbe hainele.
— Am muncit — răspunse calm.
— Un proiect important. A trebuit să-l termin.
— Muncă, muncă… — pufni Ludmila cu sarcasm.
— Dar de soțul tău cine are grijă? Sasha, zi-i și tu ceva!
Sasha se foi pe scaun și ridică umerii.
Vocea lui era nesigură, de parcă nici el nu știa ce gândește.
— Katyușa, poate-ar trebui totuși să te întorci mai devreme acasă…
Katya își încleștă buzele.
Așa ceva nu se mai întâmplase până acum.
Sasha nu-i reproșase niciodată întârzierile.
Dar acum… de când părinții lui erau în casă, el devenise altcineva.
Sau doar i se părea?
— Așa e! — adăugă Nikolai, fără să-și ia ochii de la televizor.
— O femeie ar trebui să se ocupe de familie. Așa era pe vremuri…
Katya se opri o clipă, simțind o strângere dureroasă în piept.
Pe vremuri totul era altfel.
Acum… nu mai înțelegea nimic.
— Fac imediat cina — spuse, scoțând pungile cu cumpărături.
— Lasă, nu te deranja — pufni Ludmila, fără să se întoarcă de la aragaz.
— Am gătit deja totul.
Și ți-am rearanjat vesela — era pusă complet greșit.
Katya înlemni, nevenindu-i să creadă ce aude.
— Ce înseamnă „ai rearanjat”? E bucătăria mea, Ludmila… — vocea ei tremura ușor de indignare.
— Da, bucătăria ta — o întrerupse soacra.
— Dar trebuie organizată cum trebuie. Eu sunt gospodină cu experiență!
Katya simți cum i se urcă sângele în obraji.
Privirea îi căzu asupra mesei — Sasha, cândva atât de apropiat și înțelegător, acum o evita.
Iar femeia de lângă el părea că nu cunoaște limite.
— În plus — continuă Ludmila, privind pereții — ar trebui făcută o renovare.
Totul e cam demodat aici.
— Ludmila… — încercă Katya să păstreze un ton calm, deși îi era tot mai greu.
— Ne-am înțeles că veți sta aici doar cât durează renovarea apartamentului vostru.
Dar ea nici măcar nu a început. Poate ar fi cazul…
— Ah, renovarea a fost un dezastru — oftă Ludmila ridicând mâinile.
— Muncitorii ne-au păcălit, materialele au fost proaste.
Cred că va trebui să mai stăm o vreme aici.
— Cât timp? — întrebă Katya, încercând să rămână calmă.
— Ei, două-trei luni, nu mai mult — răspunse Ludmila, ca și cum nu era mare lucru.
— Ce contează? Nu vă deranjăm cu nimic!
Katya simți cum începe să-i tremure mâinile.
Două-trei luni?
Avea să continue asta încă două-trei luni?
Era un coșmar nesfârșit.
— Sasha — spuse brusc Ludmila cu o voce siropoasă și zâmbind într-un mod fals.
— Poate că n-ar trebui să ne grăbim cu renovarea?
Hai să vindem apartamentul nostru și să ne mutăm cu toții aici.
E destul loc!
Katya rămase fără cuvinte.
Era apartamentul ei.
Proprietatea ei.
Și acum soacra propunea… ce?
— Minunată idee, mamă! — se lumină la față Sasha.
— Nu-i așa, Katya?
Tu oricum nu termini niciodată nimic; asta ne-ar ajuta!
Nikolai dădu din cap aprobator.
— Așa este!
Tinerii au nevoie de sprijinul celor mai în vârstă.
Vă vom ajuta când vor apărea nepoții.
Katya căzu pe un scaun, cu mintea inundată de gânduri apăsătoare.
Când ajunsese viața ei o farsă absurdă?
Când încetase să mai fie stăpâna propriului destin?
— Nu — spuse ferm, ridicându-se.
