Se spune adesea că fericirea trece prin copii. Dar oare este aceasta o adevărată lege universală?
Ce se întâmplă dacă unele femei își găsesc împlinirea în altă parte? Am 65 de ani, nu am copii și sunt profund fericită. Nu este un capriciu sau o întâmplare, ci o alegere conștientă, maturizată de-a lungul anilor.
O viață aleasă, nu impusă.
De mică nu am simțit așa-numitul „instinct matern” despre care se vorbește atât de mult. Nu aveam păpuși în camera mea, nu visam la cărucioare sau leagăne.
Ceea ce mă atrăgea era lumea, descoperirea, libertatea. Îmi doream călătorii, să învăț și să cunosc locuri noi.
În timp ce prietenele mele alegeau nume pentru viitorii lor copii, eu visam la un bilet spre Tokio, un rucsac în Patagonia sau la un atelier de ceramică într-un sat mic din Provence.
Comentarii care se repetă… dar care nu mă ating
Desigur, comentariile nu au încetat niciodată:
„Nu vei simți singurătatea mai târziu,”
„O să ratezi ce e mai important,”
„O să regreți când vei îmbătrâni…”
La 30 de ani mi s-a spus că mai am timp. La 40, că pot să ratez ocazia. La 50, că trenul a plecat deja. Iar acum, la 65 de ani, unii încă se miră că nu mă simt incompletă.
Dar adevărul este că niciodată nu m-am simțit mai mult eu însămi.
O viață plină de aventuri și întâlniri.
Viața mea nu a fost goală, dimpotrivă. A fost bogată, plină de pasiune și culoare. Am avut o carieră frumoasă, am luat decizii curajoase și am întâlnit oameni fascinanti din întreaga lume.
Am iubit – uneori cu intensitate, alteori cu precauție.
Am dansat până târziu în Lisabona, am admirat aurorele boreale în Islanda, am învățat italiana la 60 de ani și am gustat mii de feluri de mâncare, al căror nume uneori îl uitam.
Și, mai presus de toate, am avut timp. Timp pentru mine și pentru ceilalți, în felul meu.
Sunt nașa de botez, prietena și confidenta multora. Ce nu am oferit prin cântece de leagăn sau biberoane, am dăruit prin atenție și prezență.
Eliberarea de privirile celorlalți
Ceea ce mă surprinde mereu este cât de greu acceptă societatea alte căi de viață.
Ca și cum lipsa copiilor ar însemna gol, singurătate sau eșec. Ca și cum iubirea ar exista doar prin legături de sânge.
Nu neg frumusețea maternității. O respect profund. Dar nu este singura cale spre împlinire.
Este timpul să oferim spațiu și altor alegeri – femeilor care trăiesc după propriul lor ritm, departe de modelele tradiționale.
A fi singură… dar mai ales liberă
Da, trăiesc singură. Dar nu sunt singură. Sunt liberă. Liberă să aleg orele, direcțiile, bucuriile zilnice. Liberă să mă ascult, să mă adaptez dorințelor mele și să-mi ofer timp.
Pentru cele care îndoiesc, care se simt judecate pentru că nu au sau nu vor să aibă copii – știți că împlinirea poate avea mii de forme. Și cel mai important este să trăiești în acord cu tine.
Pentru că, în fond, nu există un singur drum corect în viață… există drumul tău.
