Despre ce era Inna ocupată să tricoteze șosete? Nici ea nu știa cu exactitate…
Fiica ei avea patruzeci de ani. De doi ani era văduvă, fără copii. Anul trecut s-a recăsătorit. Soțul ei — mai tânăr, dorea să trăiască liber, fără obligații.
Fiul locuia de multă vreme în America. Nu dădea niciun semn că ar vrea să se întoarcă. Nepoții erau deja mari și nu păreau să planifice să aibă copii.
Poate totul a început cu lâna: era atât de frumoasă… letonă, în nuanțe calde și delicate. A cumpărat un ghem. Intenționa să facă o vestă. A mai luat și andrele subțiri, un croșet și a început.
Înainte să-și dea seama, mâinile ei tricotaseră o pereche mică de șosete. Și lâna încă nu se terminase.
Până seara a făcut și o căciuliță. A doua zi — un combinezon cu bretele și o vestuță mică. A deschis cutia cu nasturi, a ales niște nasturi mici, cu buburuze.
Apoi a mers la baie, a turnat într-un vas apă călduță cu balsam de rufe și a spălat delicat hăinuțele. A oftat:
— Oricum voi părăsi această lume… fără să țin vreodată un nepot în brațe…
A întins hăinuțele pe un prosop mare, pe masă.
— Undeva, în lume, cu siguranță există un copil care are nevoie de ele…
A deschis laptopul și a început să caute case de copii în orașul ei. A citit cu atenție.
S-a îmbrăcat și a ieșit. A cumpărat încă un ghem — de data asta albastru. A început iar să tricoteze.
A făcut un set pentru un băiețel. Apoi încă unul. Zece perechi de șosete, zece căciulițe călduroase, fiecare într-o culoare diferită.
A mers la casa de copii.
— Fără certificat nu putem primi nimic — i-a spus o angajată. — Dacă doriți cu adevărat să ajutați, vă rog să aduceți scutece. Mereu lipsesc.
Ochii Innei s-au umplut de lacrimi.
— Bine… — a oftat angajata. — Veniți cu mine. Vom găsi o soluție. Am îmbrăcat câțiva copii cu ceea ce ați adus.
Inna a luat copilașii în brațe, le-a sărutat obrajii și i-a mângâiat cu blândețe.
— Sărmanii… au nevoie de căldura unei mame…
Le punea șosetele pe piciorușele mici, căciulițele celor puțin mai mari. Apoi s-a întors acasă.
Soțul ei a venit târziu în seară.
— Cum ți-a trecut ziua?
Nu știa ce să răspundă. Nu gătise masa, frigiderul era gol.
— Am dus șosetele la centru… Dar au spus că au mai mare nevoie de scutece…
— Ai făcut bine — a zis calm. — Astăzi vom găti cartofi, mâine cumpărăm scutece.
Inna a luat o oală și a început să spele cartofii.
— Niciodată nu ne vor da un copil. Eu am 61 de ani. Tu — 62…
— Poate nu vom primi un copil, dar nu ne-au închis ușa. Putem ajuta. Să mergem acolo, să facem ce putem. Tu continuă să tricotezi — șosete, căciulițe… mereu vor fi necesare.
— Este o pereche — băiețel și fetiță. Gemeni. Albi ca zăpada, cu păr deschis la culoare.
Au aproape doi ani. Cred că hăinuțele acestea li se vor potrivi. Puțin cam mari, dar vor crește. Șosetele arată ca niște pantofi sportș mici.
— Vom merge împreună — a spus soțul. — Eu voi vorbi. Ne vor primi.
Și i-au primit. Timp de patru luni, Inna și soțul ei au fost voluntari.
Inna tricota șosete din ce în ce mai mari. Gemenele îi spuneau deja „mamă”. Dar într-o zi, când au venit — copiii nu mai erau.
— I-au luat… la adopție. Împreună. Am pus pozele lor pe site, în hăinuțele pe care le-ați făcut.
Imediat s-a oferit un cuplu. Hârtogăria a durat luni întregi. Azi dimineață i-au luat. Ne temeam că vor dori doar unul…
Ochii Innei s-au umplut iar de lacrimi.
— De ce plângi, dragă? — a zis soțul. — E bine, totuși.
Puțin mai târziu a sunat fiica.
— Mamă, tată, puteți veni la mine? Am nevoie de ajutor…
— Ce s-a întâmplat? S-a spart iar robinetul? V-au inundat vecinii?
— Nu… Trebuie să montăm pătuțul. Veniți. Nu bateți, aveți cheia.
S-au urcat în vechea Volga și au plecat.
Casa fiicei strălucea de curățenie. Din bucătărie mirosea a mâncare. Au lăsat paltoanele, au încălțat papucii.
— Spălați-vă pe mâini și veniți în living — a strigat fiica. — Vin imediat!
S-au așezat pe canapea, în fundal se auzeau știrile în surdină. Soțul a cotcodăcit ușor pe Inna. Ea a ridicat privirea.
În ușă stătea ginerele, Dima. Ținea gemenii. Aceiași.
În aceleași hăinuțe. Cu aceleași șosete tricotate-pantofi. Băiețelul ținea o bucată de măr, fetița încerca să-l muște cu obrajii murdari.
Dima zâmbea.
— Nu știam cum să vă spun… Sunteți bunici. Nu am zis mai devreme ca să nu stricăm adopția. Acum este oficial. Iată-o pe Zhanna — pregătește cremă pentru cei mici.
Zhanna a intrat gâfâind, cu obrajii roșii:
— Mamă, tată… Vă prezint: Tania și Volodia. I-am văzut pe site-ul „Copiii așteaptă”.
Gemeni — ca mine și fratele meu. Și purtau aceleași șosete pe care le-ai făcut pentru mine când aveam doi ani.
Ții minte? Le-am arătat pozele lui Dima și el a spus: „Luăm copiii aceștia”.
Dima a pus copiii pe jos. Au alergat către Inna cu mâinile întinse.
— Mamă! Mamă! — strigau.
Ea i-a strâns tare în brațe, i-a sărutat și a plâns:
— Nu sunt mama… Sunt bunica… bunica…
Și repeta printre lacrimi:
— Bunica… bunica…
Soțul ei a râs:
— Și iar plângi? Hai să mergem să cumpărăm mai multă lână…
