Magia Oalei
– Într-o asemenea furtună de zăpadă?!
– Da, chiar dacă ar fi uragan! – Marina își trăgea cu mânie cizmele. – Pentru că dacă rămân aici… – se opri, când ușa se închise zgomotos în urma ei.
Vântul îi biciuia fața cu zăpadă înghețată, parcă vrând să o oprească cu un râs batjocoritor. Marina își plecă încăpățânat capul și porni la drum.
Douăzeci de minute până la casa Lenkei – suficient cât să se liniștească. Telefonul vibra. Andrej.
Marina făcu o grimasă și opri sunetul. Ajunge pentru azi. Lenka deschise ușa abia după o vreme.
În fața ei stătea Marina dezordonată, udată, nu atât de impecabilă ca de obicei. Se vedea clar că Lenka avusese un Revelion reușit.
– Ești nebună?! Să ieși pe o vreme ca asta?! – căscă ea, dar îi făcu loc.
– Andrej…
– Ce s-a întâmplat iar? – Prietena luă automat ceaiul și fursecurile.
După zece ani de prietenie, știa: dacă Marina apare în furtună, are nevoie urgentă de zahăr.
– Mi-a dat o oală… și o polonică de supă. – Marina se prăbuși pe banca din bucătărie. – Și mamei lui i-a cumpărat o blană de nurcă de două sute de mii de forinți!
– Cum adică? Doar atât?! – Marina lovi masa cu palma.
– Mama lui deja a umplut apartamentul cu vocea ei „plină de dragoste”: „Andrușica mea, ce băiat grijuliu, mi-a luat o blană ADEVĂRATĂ de nurcă!”
– Marina strâmbă fața imitând tonul mamei lui. – Mâine va vedea „cadoul” meu. Atunci începe adevăratul spectacol.
Lenka sufla în ceai, gânditoare.
– Poate că e totuși ceva mai mult?
– Mai mult?! – Marina ridică sprâncenele. – Ce să fie într-o oală? Instrucțiuni de folosire? „Draga mea soție, o mică sugestie: mai mult timp în bucătărie!”
– Știi cum e… – Lenka ridică o sprânceană complice. – Uneori nu totul e ce pare.
Drumul înapoi și misterul oalei
Întoarcerea a fost o luptă cu natura. Vântul îi lovea fața, îi pătrundea prin haină. Dar nimic nu era la fel de puternic ca furtuna care se întețea în interiorul ei.
Apartamentul era întunecat și liniștit. Marina aprinse lumina. Gol. O ceașcă de ceai rece pe masă. Laptopul deschis – o pagină plină de numere, grafice și comentarii în limbi străine.
„Și ce dacă? Să se joace el cu gătitul!” – ignoră ostentativ cadoul. În dormitor luminile pâlpâiau încet.
Le-au pus împreună cu câteva zile în urmă. Andrej fusese atunci atât de tandru, atât de grijuliu.
Găsise chiar și globurile mici cu unicorni, cumpărate de ziua nunții lor. „Nu! Nu, nu, nu! Nu mă las!”
Telefonul vibra iar. Andrej. Respinge apelul. Dar privirea ei reveni la blestemata oală.
„Și dacă Lenka avea dreptate?”
Ding-dong. Marina deschise ușa. Pe prag stătea Vera Pietrovna, bârfa cartierului.
– Marinoshka! La mulți ani fericiți! Am făcut prăjitura schanyeska, trebuie să încerci neapărat! – se aplecă spre ea. – Spune-mi, e adevărat că Andrej…
– Ce cu el?
– …a fost la televizor?
– Ce?!
– Da! L-am văzut ieri într-o emisiune culinară. Un spectacol superb…
Marina o privi neîncrezătoare.
– Vera Pietrovna, sigur e o greșeală. Soțul meu ține doar un blog micuț. Doar de dragul distracției.
– Aha, înțeleg. Dar blana aia de nurcă…
– Noapte bună, Vera Pietrovna! – Marina trânti ușa. Inima îi bătea nebunește.
„Și dacă nu a fost o greșeală?” Marele mister.
Cheia se învârti în broască. „S-a întors…”
– Marish, ești acasă? – Nu răspunse.
Apoi o altă voce – cumnata ei. Fără blana scumpă.
– Dă drumul la televizor. Canal 21.
– De ce oare?
– Pentru că n-aș fi rugat dacă nu era ceva important.
Reluctant, Marina apucă telecomanda. Ecranul se aprinse. Un studio culinar minunat. Juriu. Public entuziast.
Și în mijloc – Andrej. Stătea acolo cu echipa de bucătari, dădea indicații, vorbea cu sclipire în ochi.
– Ăsta… chiar e el…
– Soțul tău. Cel care „ține doar un blog mic”.
Inima Marinei se opri. Andrej se așeză lângă ea.
– Am vrut să-ți fac o surpriză.
– De ce? Ce fel de surpriză?
– Îți amintești rețeta bunicii tale? De plăcintă cu mere cu ingredient secret?
– Cea pe care niciodată n-ai reușit să o reproduci?
– Da. – Andrej zâmbi. – Am îmbunătățit-o. Și am câștigat un concurs.
Locul întâi: un contract anual cu un canal culinar. Și…
Îi întinse oala.
– Acum uită-te înăuntru.
Cu mâna tremurândă ridică capacul. Căzu o plic alb. „Pentru soția mea minunată și încăpățânată.”
Înăuntru: două bilete de avion spre Italia.
– Marele premiu: o călătorie culinară prin cele mai frumoase restaurante de familie.
Marina își ținu respirația.
– Iar blana…?
– Artificială! – cumnata ridică teatral mâinile. – Știi că sunt apărătoarea animalelor!
A trebuit să te păcălim. Altfel ai fi ghicit imediat.
În acel moment intră mama lui – cu o farfurie cu colțunași aburind cu mere.
– Vezi, copilă? Dacă doar te-ai uita pe blogul lui Andrej… Fiecare postare începea cu:
„Mulțumesc soției mele care mă inspiră.”
Marina căzu pe scaun. Privind în ochii lui Andrej – acei ochi pe care îi iubise mereu. Plini de căldură și mândrie.
– Iar polonicul…? – șopti.
– Păi de la ea a început totul, nu? – zâmbi Andrej. – Cu gătitul. Și tu spuneai mereu: „O să-mi iau cândva un polonic de supă bun!”
Marina râse – lacrimi îi șiroiau pe față.
– Sunt proastă, nu-i așa?
Andrej o strânse tare în brațe.
– Nu. Ești a mea.
Afară vântul urla în continuare. Dar înăuntru… înăuntru era cald.
