Andrea simți cum inima începea să-i bată din ce în ce mai tare în clipa în care îl zări pe micul Ionuț.
Copilul dormea liniștit, iar pleoapele sale micuțe tresăreau ușor deasupra obrăjorilor palizi.
Mânuțele lui, mai mici chiar decât degetul mare al lui Alex, erau strânse în pumni, de parcă se pregătea deja să lupte cu o lume care nu-l dorise.
— Puteți să-l luați în brațe — spuse doamna Nikoleta, cu o privire caldă și blândă.
Fără să aștepte vreo reacție din partea lui Alex, Andrea întinse brațele și luă acea ființă minusculă în brațele ei.
Era atât de ușor, incredibil de mic — chiar mai mic decât propria ei fetiță, Sofia.
O undă de instinct matern o cuprinse imediat.
— E atât de mic… — șopti ea, simțind cum ochii i se umplu de lacrimi.
— Cum poate cineva să abandoneze un îngeraș ca el?
Alex stătea nemișcat lângă ea, privind copilul cu o expresie amestecată: teamă, îngrijorare, dar și — în ciuda eforturilor de a rămâne distant — o tandrețe abia perceptibilă, aproape involuntară.
— Cine este mama lui? Ce s-a întâmplat? — întrebă în cele din urmă, cu o voce mai blândă decât de obicei.
Doamna Nikoleta oftă adânc.
— O fată foarte tânără. A spus că nu este pregătită să-și asume responsabilitatea și a semnat actele de renunțare imediat după naștere. Nici măcar nu l-a luat în brațe.
Chiar atunci, Ionuț își deschise ochii — ochi albaștri, adânci și surprinzător de înțelepți pentru un copil atât de mic.
Își îndreptă privirea mai întâi spre Andrea, apoi spre Alex.
Nu plânse.
Doar îi privea — de parcă îi evalua pe cei doi străini care îl priveau cu atâta intensitate.
— Are vreo problemă de sănătate? — întrebă Alex, iar Andrea sesiză o urmă de speranță în vocea lui.
Asta însemna că ideea nu fusese încă respinsă.
— Nu, este perfect sănătos — răspunse asistenta. — Doar că a avut un început dificil în viață.
Știți, bebelușii simt dacă sunt iubiți sau nu.
Iar acest micuț încă n-a simțit iubirea.
Andrea îl privi pe Alex. Nu spuse nimic, dar ochii ei spuneau totul — rugau.
Alex își trecu mâna prin păr, nervos, apoi, cu ezitare, întinse un deget spre mânuța copilului.
Ionuț îl apucă cu o forță neașteptată pentru cât de mic era.
Între ei începu să se nască o legătură tăcută, profundă.
Andrea văzu cum expresia de pe chipul soțului ei se schimba treptat — devenea mai blândă.
— Care este procedura? — întrebă în cele din urmă, fără să-și retragă mâna de lângă copil. — Ce pași trebuie urmați?
Doamna Nikoleta zâmbi, de parcă știa de la început că această clipă avea să vină.
— Drumul e lung — spuse ea. — Mai întâi trebuie să depuneți o cerere la Direcția pentru Protecția Copilului. Apoi urmează evaluări, vizite la domiciliu, cursuri…
Dar nu este imposibil.
Alex și Andrea se priviră pentru câteva momente.
Între ei se purta o conversație mută.
În ochii lui Alex se vedea încă îndoiala, dar și o permisiune timidă.
În ochii Andreei — doar hotărâre și speranță.
— Vom discuta acasă — spuse el, în cele din urmă. — Cu calm, cu o listă clară a lucrurilor pe care trebuie să le facem.
Pentru Andrea, acesta era cel mai apropiat „da” la care putea spera în acel moment.
Ionuț se mișcă în brațele ei, scoțând sunete slabe, semn că era pe cale să plângă.
— Trebuie să-l hrănesc — spuse doamna Nikoleta, întinzând brațele spre copil.
Andrea îl înapoie cu vizibilă reținere.
Sentimentul de pierdere fu instantaneu și profund — ca și cum i s-ar fi smuls o parte din suflet.
Drumul înapoi spre salonul lor fu tăcut.
Victoria îi aștepta acolo, ținând-o în brațe pe micuța Sofia, care dormea liniștită.
— Și? — întrebă ea în șoaptă, citindu-le expresiile de pe chipuri.
— Vom discuta — răspunse Alex, iar Andrea simți un val de recunoștință pentru acea promisiune, oricât de mică ar fi fost. — Nu e nimic sigur… dar vom discuta.
Și Andrea știa, undeva adânc în sufletul ei, că viața lor tocmai luase o direcție neașteptată — dar poate exact aceea de care aveau nevoie.
