— Ești aici menajeră — șopti socrul, uitându-se Arinei drept în ochi. — Dacă vreau, te pot obliga să-mi speli picioarele!
— Ești aici ca un vas de spălat — scuipă socrul, fixându-și privirea asupra Arinei. — Dacă vreau, te pot face să ștergi podeaua cu bocancii mei!
Ce vrei de fapt? Dacă îi spun fiului meu, te dau afară pe stradă împreună cu copilul. Crezi că glumesc? Pot să-ți transform viața într-un iad. Vrei să spun cum aduci bărbați acasă când el nu e?
Dimineața, Slava a adus „vești bune”: conducerea firmei unde lucra promisese bonusuri pentru angajați.
— Nu știm cât vor da, dar măcar ceva — murmura, evitând să o privească pe soția lui. — Acum contează fiecare minut.
Arina tăcu și dădu din cap. În ultimele șase luni, ea și soțul ei au muncit fără oprire, încercând să iasă din datorii.
Totul a început cu un an în urmă, când Slava a fost lovit de o mașină la o intersecție. Șoferul a fugit și a fost găsit abia după luni întregi, dar familia nu a primit niciodată despăgubiri.
Banii mergeau pe tratament, recuperare și un împrumut luat din disperare. Salariile abia ajungeau pentru mâncare și facturi.
— Cel puțin există o speranță — spuse Arina cu un zâmbet palid. — O să-i cumpărăm lui Mișka jucăria pe care o cerea de ziua lui. Hai, grăbește-te, că întârzii.
Toată ziua a așteptat un telefon, dar telefonul a tăcut.
— Din nou promisiuni goale — șopti, privind ecranul. — Cât vom mai trăi în minciună?
Seara, când s-a întors de la muncă, Arina a început să facă curățenie: a spălat tigaia arsă lăsată de fiul lor și a gătit cartofi cu chifteluțe.
Privirea îi fugea mereu la ceas — Slava întârziase deja trei ore. A încercat de cinci ori să-l sune, dar auzea doar semnal de ocupat.
Soțul a apărut aproape de miezul nopții, palid și epuizat.
— Unde ai fost? — izbucni Arina când a trecut pragul.
— La muncă… am fost să-l vizitez pe tata — murmura Slava, dezbrăcându-și geaca.
Inima ei bătea mai tare. De fiecare dată când auzea numele socrului, Semion Nicolaevici, voia să țipe.
E un parazit șomer care ani la rând a trăit din pensia bunicii și milostenia fiului, stoarcându-i de ultimele puteri.
— A cerut iar o mie? — întrebă ea, încleștând dinți. — Și ai primit bonusul tău?
— Da… dar… — Slava ezită, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul.
Arina înțelese: acum va spune ceva ce-i va întoarce ziua cu susul în jos. Și nu va fi nimic bun.
— Slava, încetează să minți! — aruncă cu putere cana pe masă. — Tatăl tău te-a lăsat baltă, nu? Acum iar pleacă la pescuit sau își satisface vreo prostie la saună?
Slava privi în podea, jucându-se nervos cu cheile:
— Mașina s-a stricat… o reparație mică, dar nu se poate circula cu ea. Tata o va da, promit!
— O va da? — râse amar. — Când ți-a dat ultima dată vreun ruble? Când ai avut ghips după accident, nici măcar flori nu ți-a adus!
Bunica în schimb a venit cu trei autobuze. Iar el… — vocea îi tremura — bătrânul alcoolic, abia doi metri înălțime, putea măcar să aducă o plasă de cartofi! Noi mâncăm paste, iar tu îi dai totul!
Soțul începu să spună iar povestea lui: tatăl e „victima circumstanțelor”, femeile îl „stoarce”, iar ambuteiajele îl împiedică să muncească.
Arina închise ochii — în ultimii cinci ani de căsnicie știa acest discurs pe de rost.
Din bonusul promis, Slava dădu tatălui 10 000. Trei nopți la rând a dormit pe canapea prefăcându-se adormită, în timp ce el îi punea cu grijă o pernă sub cap.
Înainte de ziua lui Mișka, Arina îi făcu soțului o promisiune: „Nici o vizită a tatălui tău!”. Socrul Olga Viacheslavovna, venit din Vologda, se înăbușea de fiecare dată când se pomenea fostul soț.
Divorțul lor de acum 20 de ani fusese un teatru absurd — Semion Nicolaevici apăruse în instanță cu amanta, spunând că „ea e de vină pentru că nu mai poartă mărimea 36”.
Dar la mijlocul petrecerii ușa s-a închis — în prag stătea socrul în pulover ponosit, mirosind a parfum ieftin.
— N-am adus cadouri — criză, înțelegi — spuse, sărutând-o pe Olga pe obraz. — Olga, ai îmbătrânit! Credeam că te-ai făcut călugăriță, dar se pare că doar te-ai învechit!
Arina ciocăni cu unghiile în fața de masă. Slava privea interesat tortul.
— Mișka doarme — spuse ea rece. — Cred că ați venit cu șase ore prea târziu.
— Am intrat doar pentru puțin! — zise Semion Nicolaevici, așezat pe canapea: — Arina, dă ceva de mâncare! Și un păhărel mic pentru nepot. Sau poate la voi oaspeții nu primesc nimic?
Ieși după o oră, luând cu el restul de salată și cerând fiului: — Doar o mie pentru benzină.
Când Slava scoase portofelul, Arina nu mai putu:
— Trei bancnote de cinci sute? Ai promis! — vocea îi crește în țipăt. — Am economisit trei luni să-i cumpărăm lui Mișka un rucsac nou!
Socrul zâmbi, băgând banii în buzunarul pantalonilor:
— Noră, nu te supăra. Pentru băiat sportul e mai important decât poșetele. Și pentru tine e bine — o să te întărești puțin.
— Cât va mai dura asta? — se puse între soț și socru, strângând pumnii. — V-ați lipit de generozitatea noastră ca niște lipitori!
Noi abia ne descurcăm, iar voi ați luat zece mii — am fost nevoiți să împrumutăm de la vecini ca să acoperim!
Semion Nicolaevici ridică încet privirea de la telefon, de parcă abia acum o vedea:
— Cine ești tu să dai ordine? — șopti, uitându-se la ea din cap până în picioare. — Nu-ți treaba cum îl ajutăm pe fiul meu.
Nu-ți place? Mergi să muncești trei joburi — Slava nu e sponsorul tău.
Aruncă cheile pe masă și ieși trântind ușa atât de tare încât paharele de pe raft au început să tremure.
În noaptea aceea, salonul fu zguduit de furtună. Socrul Olga, care până atunci tăcuse lângă fereastră, nu mai putu să se abțină:
— Fiule, el te va duce în groapă! — îi tremura glasul. — Îți amintești când în clasa a șasea ți-a vândut pantofii ca să iasă cu prietenii la bar?
Slava își ascunse fața în mâini:
— El… pur și simplu nu știe altfel — murmura către palme. — Dacă îi spun nu, o să doarmă pe scara blocului.
— Să încerce! — lovi Arina masa cu palma. — Poate așa învață să muncească!
Semion Nicolaevici chiar a încercat — exact trei zile. După ce Galia a plecat, a început să împartă mâncare cu „Lada” lui, dar 80% din câștiguri se duceau pe benzină.
Când partenera lui a cerut „muncă sau valiză”, el răspunse cu mândrie:
— Să-mi schimb viața la vârsta mea? — murmura, fumând o țigară. — Mai bine fă burști decât să spui prostii din astea.
L-au dat afară cu valiza, în care avea două perechi de șosete și o fotografie cu fiul din grădiniță.
La ușa bunicii a stat două ore, rugând-o să-l lase înăuntru. Georgina Timofievna, dând jos lanțul, îi aruncă în față:
— Patruzeci de ani și stai în poala mamei — rușine! Du-te la prostiile pe care le-ai ales!
Noaptea în mașină a devenit un coșmar: scaunul îl înțepa în coaste, iar prin fereastra puțin deschisă sufla vânt rece. Dimineața a sunat la fiu, prefăcându-se un om nenorocit:
— Fiule, nici periuță de dinți nu am — plângea la telefon. — Lasă-mă măcar să fac un duș…
Slava, fără să o audă pe soție, comandase deja o taxi.
