Nikolai a pus coastele afumate pe raftul lui din frigider și a trântit ușa cu zgomot.
— Știi ce, Vera, de mâine mănânci singură. Din banii tăi. Jumătate din salariu o trimiți fiului tău, iar eu trebuie să vă întrețin pe amândoi? — vocea lui era înghețată, privirea dură ca oțelul.
Stăteam lângă aragaz, cu oala goală în mâini. Inima mi-a sărit din piept, dar am încercat să rămân calmă.
— Vorbești serios? — mi-a scăpat, aproape în șoaptă.
— Absolut. — a răspuns fără urmă de remușcare. — Eu câștig banii mei, tu pe-ai tăi. Vrei să‑ți ajuți fiul — ajută-l, dar nu pe cheltuiala mea.
S-a întors și a plecat spre cameră, ducând o farfurie cu carne, cartofi prăjiți și salată. M-am uitat la oala mea goală, apoi la frigider.
În stânga — teritoriul lui: pateu, mezeluri scumpe, brânzeturi importate, măsline. În dreapta — al meu: un pachet de bețe de crab și trei ouă. Lucram ca vânzătoare; salariul se ducea pe facturi și pe ajutorul pentru fiul meu.
— Auzi, de ce ai slăbit așa? — a strigat Nikolai o săptămână mai târziu, când am trecut pe lângă el cu o cană de ceai. — Ții dietă?
Am tăcut. Știa foarte bine ce mâncam. Paste fără grăsime, pentru că untul se terminase și nu aveam bani să cumpăr altul. El stătea pe canapea, mestecând piept afumat și holbându-se la televizor.
— Dietă ieftină, de post, pentru economi — a râs, băgând încă o bucată de carne în gură.
M-am întors și am ieșit în bucătărie. M-am așezat pe un scaun și am privit pe fereastră până când tremurul mâinilor mi s-a potolit.
Trei săptămâni mai târziu, Nikolai a anunțat că se apropie jubileul lui. Cincizeci de ani — o aniversare serioasă.
— Invit vreo cincisprezece oameni. Colegi de la garaj, oameni de la muncă, vine și șeful. Tu pregătești masa, evident.
Am scuturat firimiturile de pe masă fără să întorc capul.
— Din ce bani? — am întrebat încet.
— Din ai tăi. Ce întrebări sunt astea? Ești gospodină sau nu? Vrei să mă faci de râs în fața oamenilor?
Cârpa din mâinile mele era udă și rece. Ștergeam blatul deși era deja curat. În interior, ceva s-a rupt — încet, aproape imperceptibil, ca un fir întins prea mult.
— Bine, Nikolai. Voi aranja masa — am spus în cele din urmă.
El a mormăit mulțumit și a plecat. Eu am rămas în bucătărie, privind cârpa, simțind cum tensiunea din corp începe să se risipească.
În ziua jubileului, Nikolai s-a foit de dimineață în fața oglinzii, și-a aranjat cămașa, s-a stropit cu apă de colonie. La șase au început să sosească invitații — bărbați cu sticle, gălăgioși, cu mâinile întinse pentru salut. Nikolai înflorea, primea felicitări, bătea pe umeri.
— Și unde e gospodina? — a întrebat șeful lui, un bărbat scund, cu părul tuns scurt.
— O, mai pregătește! — a răspuns Nikolai mândru. — Femeie de aur, face totul singură, cu mâinile ei. Masa va fi cum trebuie!
Stăteam în bucătărie și ascultam. „De aur”. „Cum trebuie”. Am luat o oală mare și am dus-o în cameră. Am pus-o în mijlocul mesei, chiar în fața lui Nikolai.
Oaspeții au amuțit. Nikolai s-a uitat la oală, apoi la mine. Înăuntru erau cele mai simple, cele mai ieftine paste — fierte prea mult, lipite, cenușii. Lângă ele am pus un pachet de sare.
— Vera, ce înseamnă asta? — vocea lui era nesigură.
— Asta e tot ce îmi permit. Acum trei luni ai decis că mănânc doar din banii mei. Sunt vânzătoare. Salariul ajunge pentru facturi și pentru ajutorul fiului meu.
Și în timp ce eu mâncam asta — am arătat spre oală — tu mâncai zilnic coaste afumate și pește scump, spunând că e „dietă ieftină, de post”.
În cameră s-a lăsat o tăcere atât de densă încât se auzea picurând robinetul. Șeful a lăsat încet furculița. Unul dintre invitați s-a tras de la masă.
— Vera, taci imediat! — a strigat Nikolai, roșu la față. — Ce tot debitezi?!
Am scos din buzunarul șorțului facturile împăturite și le-am pus lângă oală.
— Facturile pe ultimele trei luni. Toate pe numele meu, toate plătite de mine.
Șeful a luat un document, l-a privit, apoi și-a ridicat încet ochii spre Nikolai.
— Nikolai, chiar îți țineai soția doar pe paste, în timp ce tu mâncai normal?
Nikolai a deschis gura, dar cuvintele i-au rămas blocate. În ochii lui au apărut furia, panica și ceva în plus — înțelegerea bruscă că totul se prăbușea, de față cu toți.
— Minte! Cheltuie pe fiul ei, iar eu trebuie să plătesc totul…
— Nikolai, taci — a mârâit unul dintre bărbații de la masă. — Pur și simplu taci.
Am pus cheile de la apartament pe masă. Metalul a sunat pe lemn. Apoi m-am întors și am mers spre hol, unde de dimineață stătea valiza mea. Câteva lucruri, actele, puțini bani puși deoparte.
— Vera, stai! Unde pleci?! — vocea lui Nikolai a devenit un țipăt.
Nu m-am întors. Am luat valiza și am deschis ușa.
— Cred că plec și eu — a spus șeful. — Petrecerea, se pare, a eșuat.
Se auzeau scaune mișcate, pași târșiți, înjurături șoptite. Am închis ușa în urma mea și am coborât scările.
Afară era răcoare, dar nu simțeam frigul. Valiza era ușoară — doar strictul necesar. M-am oprit lângă poartă și m-am întors. În ferestrele apartamentului lumina era aprinsă.
Mi l-am imaginat pe Nikolai stând în mijlocul camerei goale, în fața mesei cu oala de paste și facturile.
Telefonul vibra în buzunar. Nu m-am uitat — știam că e el. Nu avea rost să răspund. Mergeam la o prietenă, pe care o anunțasem cu o săptămână înainte.
Am mers spre stație. Telefonul a vibrat din nou. L-am scos și am oprit sunetul.
Nu mai voiam să aud nimic din apartamentul acela. Să-și mănânce singur coastele și să-și împartă frigiderul cu el însuși. Eu nu voi mai privi niciodată cum mănâncă în fața televizorului, în timp ce eu mă înec cu paste ieftine.
Autobuzul a venit repede. M-am așezat la geam și am închis ochii. Viitorul era necunoscut, dar era al meu. Doar al meu. Fără Nikolai, fără carnea lui afumată și fără zâmbetul lui disprețuitor.
