Înțeleg că te afli într-o situație foarte dificilă, legată de prietena ta care se confruntă cu probleme de natură psihică.
Faptul că ea nu face niciun pas în direcția îmbunătățirii stării ei poate reprezenta o povară emoțională uriașă pentru tine.
Este absolut firesc să te simți epuizată, neputincioasă, poate chiar frustrată – mai ales atunci când încerci să o sprijini, iar ea nu răspunde acestor eforturi sau nu își asumă responsabilitatea pentru propria viață.
Prietenia, la fel ca orice relație, se bazează pe reciprocitate – pe a oferi și a primi, pe sprijin, dar și pe respect mutual.
Când una dintre părți doar oferă, iar cealaltă nu primește sau nu depune niciun efort pentru a se schimba, apare un dezechilibru care, în timp, poate duce la epuizare.
Ceea ce simți nu este un semn de egoism. Este un semnal că propriul tău organism și psihic au nevoie de atenție, grijă și protecție.
În relațiile cu persoane care se confruntă cu tulburări psihice, e foarte ușor să cazi în rolul de „salvator”. Vrem să ajutăm, să consolăm, să „reparăm” situația.
Dar adevărul este că nu putem salva pe nimeni care nu vrea să se salveze singur. Așa cum spunea cineva, foarte bine, într-un comentariu de pe Reddit:
„Dacă cineva nu vrea să se ajute singur, atunci, în realitate, noi nu putem face nimic pentru el.”**
Este greu de acceptat, dar este adevărat. Putem fi prezenți, putem oferi sprijin, putem încuraja apelarea la ajutor specializat, dar decizia finală aparține acelei persoane.
Nu putem trăi viața în locul ei și nici nu putem prelua responsabilitatea pentru alegerile sale – chiar dacă o iubim sau ne pasă foarte mult.
De aceea este atât de important să îți stabilești limite. Limitele nu sunt un semn de indiferență, ci o formă de iubire de sine.
Când o relație începe să-ți afecteze negativ sănătatea mentală, când te simți constant obosită, tristă, copleșită – e un semnal că poate trebuie să te retragi, măcar pentru o perioadă, ca să te refaci și să reflectezi asupra a ceea ce este bine pentru tine.
Poți avea o discuție sinceră cu prietena ta și să-i împărtășești ceea ce simți.
Spune-i că îți pasă, că îți dorești binele ei, dar că nu mai poți duce o povară care nu este a ta. Încurajeaz-o să caute ajutor specializat – un psiholog, un psihiatru, un terapeut. Dacă va face acest pas, va fi alegerea ei și o șansă reală de vindecare.
Dacă, însă, nu va lua această decizie, trebuie să înțelegi că nu este un eșec al tău. Nu înseamnă că n-ai făcut destul. Pur și simplu, există lucruri care sunt în afara controlului tău.
Amintește-ți că nu trebuie să treci prin asta singură. Vorbește cu cineva în care ai încredere – un alt prieten, un membru al familiei sau chiar un terapeut.
Uneori, simplul fapt de a ne exprima gândurile și emoțiile cu voce tare ne poate aduce o mare ușurare.
Ajutorul profesional te poate sprijini și în procesul de gestionare a vinovăției, epuizării, durerii – emoții care apar adesea în astfel de situații dificile.
Mulți oameni trec prin experiențe asemănătoare, mai ales atunci când o persoană dragă suferă de tulburări psihice.
Este un rol extrem de complex și solicitant emoțional – să fii alături de cineva, să-l sprijini, dar să nu te pierzi pe tine în acest proces.
Trebuie să îți amintești că sănătatea ta mentală este la fel de importantă ca a prietenei tale. Nu o sacrifica în numele „salvării” cuiva care, poate, nu poate sau nu vrea momentan să primească ajutor.
Nu este egoism – este maturitate și grijă față de tine. A avea grijă de tine nu înseamnă că îi abandonezi pe ceilalți. Uneori, înseamnă să iei decizii grele pentru binele tuturor.
Uneori, pentru a ajuta cu adevărat pe cineva, trebuie să te retragi și să-i oferi spațiu pentru a lua propriile decizii.
Amintește-ți: tu ești importantă. Sentimentele tale contează. Granițele tale contează. Și ai dreptul la o viață în care te simți liniștită, în siguranță și împlinită.
