— Am cheltuit toate economiile tale. I-am cumpărat surorii mele un apartament, iar tu vei mai câștiga altele – a spus soțul cu un zâmbet relaxat, ca și cum ar fi vorbit despre ceva complet firesc.
Anna nu a răspuns imediat. A zâmbit ușor, aproape imperceptibil, fără să ridice vocea și fără să lase să se vadă furtuna care i se forma în interior. Doar a înclinat din cap, ca și cum ar fi acceptat o simplă informație, nu o trădare. În dimineața următoare, la ora nouă fix, în sediul firmei lui a apărut o echipă de control financiar. Dar aceasta era deja o altă poveste.
Seara însă părea desprinsă dintr-o imagine perfectă.
În apartament plutea mirosul de carne friptă cu rozmarin și usturoi. Pe masă erau două farfurii atent aranjate, lumânări aprinse și o sticlă de vin roșu păstrată de mult timp pentru o ocazie specială. Anna așteptase această zi cu o răbdare aproape ritualică.
Se împlineau zece ani de când ea și Viktor își înregistraseră propria firmă de construcții. Nu moșteniseră nimic, nu primiseră ajutor de la familie și nu avuseseră investitori. Totul fusese construit de la zero, cu mâinile lor și cu nopți nedormite.
Își amintea perfect începuturile. O garsonieră mică închiriată, transformată în birou improvizat. Un computer vechi care pornea greu și se bloca des, teancuri de dosare pe masă și cafea instant băută pe fugă. Lucraseră zile și nopți fără oprire, convinși că doar munca îi va duce înainte.
Anna ținea contabilitatea, verifica facturi, calcula bugete și negocia cu furnizorii. Știa fiecare cheltuială până la ultimul leu. Viktor mergea pe șantiere, coordona echipele și căuta noi proiecte.
Se întorcea acasă târziu, obosit, cu hainele mirosind a motorină și praf de construcții. Atunci o îmbrățișa și îi spunea mereu același lucru:
— Fără tine nu aș fi reușit niciodată. Suntem o echipă, Anna.
Ea îl crezuse din toată inima.
Nu a cerut niciodată mai mulți bani, deși muncea cât pentru trei oameni. Considera că totul este comun, că împreună construiesc nu doar o firmă, ci și o viață.
Anii au trecut, iar cuvântul „împreună” a început încet să-și piardă sensul.
Anna a verificat din nou ora. Viktor întârzia, ca de obicei în ultima perioadă. Obișnuia să spună că afacerea crește, că are întâlniri importante, că este mereu pe drumuri.
Ea îl credea încă.
S-a așezat la masă și și-a amintit conversația din ajun. Locuiau încă în apartamentul ei, moștenit de la părinți. De ani de zile, Viktor promitea că vor cumpăra o locuință nouă, spațioasă, luminoasă, într-o zonă bună.
— După următorul contract mare, îi spusese el, vei alege casa visurilor tale. Niciun compromis.
Anna îl ascultase și de fiecare dată îl crezuse.
Cu o seară înainte îi spusese chiar că are o surpriză pentru ea. Ea își imaginase cheile unui apartament nou, începutul unei etape diferite.
La ora opt și jumătate, ușa s-a deschis brusc.
Viktor a intrat zâmbind larg. Într-o mână ținea un buchet de crini albi, iar în cealaltă o servietă elegantă din piele. Anna nu suporta mirosul crinilor, îi părea prea puternic, aproape funebru, dar nu îi spusese niciodată, ca să nu-l supere.
— La mulți ani pentru aniversarea noastră – a spus el, apropiindu-se și sărutând-o pe obraz.
Anna a zâmbit din nou, dar în piept simțea cum inima îi bate din ce în ce mai repede. Intuia că ceea ce urma să audă nu avea să fie o simplă surpriză, ci începutul unei schimbări pe care nu o mai putea opri.
Și încă nu știa că acel moment îi va transforma complet viața.
Oczywiście — oto przepisana i rozbudowana wersja tekstu w języku rumuńskim:
Victor nu părea în acea seară genul de bărbat care se întoarce acasă cu un cadou pentru soția lui. Nu avea nimic din emoția unui soț îndrăgostit, din căldura unui om care vrea să surprindă pe cineva drag. Dimpotrivă, în felul în care pășea, în privirea lui calmă și ușor arogantă, era ceva rece, calculat. Părea mai degrabă un om care câștigase deja un pariu important și încă nu se hotărâse când să anunțe rezultatul.
A intrat în sufragerie fără să acorde nicio atenție mesei aranjate cu grijă. Anna petrecuse întreaga zi pregătind acea cină. Fiecare detaliu fusese gândit: farfuriile alese cu grijă, lumânările aprinse, vinul preferat al lui Victor pus la rece, mâncarea pregătită exact așa cum îi plăcea lui. Pentru ea, acea seară trebuia să fie specială. Poate chiar un nou început.
El, însă, a aruncat o servietă grea pe masă, chiar lângă farfurii, ca și cum ar fi fost un obiect fără importanță. Apoi s-a așezat liniștit, și-a încrucișat picioarele și a privit-o cu un zâmbet abia schițat.
— Ei bine, Anya… ce surpriză — a spus el cu un ton ironic.
Anna a simțit imediat un fior rece pe șira spinării. Ceva din vocea lui nu îi plăcea deloc.
— Ți-am rezolvat „economiile”. Toți banii pe care îi țineai pentru vremuri grele… nu mai există.
Cuvintele au lovit-o ca un șoc.
Anna a încremenit. Șervețelul pe care îl ținea în mână a rămas suspendat în aer. Pentru câteva secunde, nu a putut să înțeleagă sensul frazelor lui. Aștepta aproape instinctiv să râdă, să spună că glumește, să scoată din buzunar un mic cadou, poate un inel sau o cutie elegantă.
Dar Victor nu glumea.
Cu o liniște aproape deranjantă, a deschis servieta și a scos mai multe documente pe care le-a împins spre ea.
— Citește.
Anna a luat hârtiile cu mâini ușor tremurânde.
Era un contract de vânzare-cumpărare pentru un apartament într-un complex nou, la marginea orașului. Apartament modern, spațios, exact genul de locuință pentru care economisiseră ani întregi.
Privirea ei a coborât rapid la secțiunea „cumpărător”.
Și a simțit cum i se strânge stomacul.
Nu era numele lor.
Era numele Lerei.
Sora lui Victor.
— Victor… este o greșeală — a spus ea încet, aproape fără voce. — Acolo erau opt milioane. Opt milioane strânse în șase ani. Din salariul meu, din proiectele tale… Am renunțat la atâtea lucruri. Nici măcar nu mi-am permis lucruri elementare, pentru că spuneai că strângem pentru noi. Pentru casa noastră.
El a ridicat din umeri, indiferent.
— Lera a născut. Are nevoie mai mult decât noi.
Anna l-a privit neîncrezătoare.
— Mai mult decât noi?
Victor a luat un pahar de vin de pe masă și a băut liniștit, ca și cum discuția nu avea nicio importanță.
— Este singură cu un copil. Tu și cu mine ne descurcăm. Suntem în regulă.
— În regulă? — vocea Annei a tremurat. — Eu am trăit ani întregi economisind fiecare bănuț. Am renunțat la lucruri normale. Mi-ai spus că e viitorul nostru!
Victor a zâmbit rece.
— Ești o femeie inteligentă, Anna. O să mai câștigi bani. O să mai economisești. Dar Lera are nevoie acum. Nu putem să o lăsăm.
Anna a simțit cum ceva în interiorul ei se rupe.
— Deci ai decis singur să ne distrugi munca de șase ani?
— Nu exagerezi? — a răspuns el calm. — Sunt doar bani.
Acele cuvinte au durut mai mult decât tot ce spusese până atunci.
„Doar bani”.
Pentru el, șase ani de sacrificii, de renunțări, de speranțe, nu însemnau nimic.
Anna a privit masa frumos aranjată, lumânările aprinse, vinul, farfuriile… totul părea brusc străin, gol, fără sens.
Și atunci a înțeles ceva dureros de clar: Victor nu îi luase doar economiile.
Îi luase încrederea. Viitorul. Și iluzia că erau o echipă.
Iar el stătea în fața ei complet liniștit, convins că făcuse ceea ce trebuie.
