Mă împiedic și alunec, mâinile mi se zbat neajutorate în aer.
Mă pregătesc să cad, închid ochii…
Dar impactul nu vine.
În schimb, simt două mâini puternice care mă prind și mă stabilizează.
Deschid ochii și ridic privirea.
Privirea mea întâlnește două ochi adânci, căprui-închis.
Bărbatul care m-a salvat de la o cădere dureroasă are trăsături aspre, dar nobile, un nas pronunțat și sprâncene dese.
Poartă o geacă de piele care scârțâie la fiecare mișcare.
— Aveți grijă — spune cu o voce joasă. — Scările pot fi înșelătoare.
— Mulțumesc — răspund, eliberându-mă stânjenită din îmbrățișarea lui. — Așteptam pe cineva, dar se pare că nu mai vine.
— Elena? — întreabă, iar inima începe să-mi bată mai repede.
— Da. Ești Sandu?
A dat din cap.
— Îmi pare rău că am întârziat. A apărut ceva urgent la serviciu.
Mă uit la mine, îmi aranjez bereta și paltonul.
Îmi recapăt calmul.
— Nu-i nimic. Eram pe punctul să plec.
— Atunci am ajuns la timp — spune cu un zâmbet abia schițat. — Ce spui de o cafea? Sau un film? La „Patria” rulează ceva nou.
— Cafeaua sună perfect — răspund, surprinsă de mine însămi.
Ziua a doua.
A doua zi m-a sunat. O singură propoziție: „La șase, în aceeași cafenea?” I-am spus „da”, fără să mă gândesc prea mult.
Ce se întâmpla cu mine? Eu, care analizez fiecare decizie, eu, care nu ies cu nimeni fără să știu toate detaliile…
Cafeneaua. Muzică discretă.
El era deja acolo.
Am vorbit despre toate și despre nimic: despre cărți, filme, viața pe cartelă. Nimic personal.
N-a pomenit de arestări, eu nu l-am plictisit cu franceza mea.
Mi-a plăcut că nu încerca să mă impresioneze. Era calm, sigur pe el, cu un simț al umorului discret.
La final, a spus doar: — Mâine?
Ziua a patra.
„Mâine” a însemnat o plimbare prin parc, printre frunze înghețate.
Mi-a cumpărat un croissant cald. L-am mâncat în liniște, pe o bancă.
Și, dintr-o dată: — Trebuie să știi că mamele noastre au plănuit totul.
— Știu — am râs. — Un complot al mamelor.
— Te deranjează?
Puțin da, puțin nu. E irațional, și totuși suntem aici.
— Și acum, Elena? Unde suntem?
L-am privit cu adevărat: un bărbat de treizeci și patru de ani, care văzuse și trăise mai multe decât mine.
Mâinile lui mari, aspre, obișnuite cu arma, dar atât de blânde când m-a susținut.
— Nu știu — am spus sincer. — Dar sunt curioasă să văd încotro merge.
Ziua a cincea.
M-a invitat la el. Un apartament simplu, curat, plin de cărți — mai multe decât m-aș fi așteptat.
Mama lui nu era acasă. A gătit el. Nimic sofisticat — o tocană simplă, dar delicioasă.
Am fost surprinsă să descopăr că un polițist poate găti atât de bine.
După cină, a pus o placă. Muzică clasică: Rahmaninov.
— De ce nu ești căsătorit, Sandu? — l-am întrebat, cu un pahar de vin în mână, pe canapea.
— Pentru că n-am găsit o femeie care să mă accepte așa cum sunt, cu tot ce presupune munca mea.
— Și ce presupune?
— Văd partea urâtă a vieții. În fiecare zi. Asta schimbă un om.
Multe femei caută un erou, dar eu sunt doar un bărbat cu o meserie grea.
În seara aceea, când m-a condus acasă, m-a sărutat.
Un sărut simplu, fără pretenții. Dar a trezit ceva profund și uitat în mine.
Ziua a șasea.
Telefonul sună. E Sandu. Voce oficială.
— Elena, trebuie să vorbim. Pot veni?
Când sosește, nu mă sărută. Stă drept în mijlocul camerei.
— Ce s-a întâmplat? — întreb îngrijorată.
— Mă mută. La Sibiu. Plec poimâine.
Simt cum ceva se prăbușește în mine. Șase zile — atât de puțin, și totuși destul ca să-mi dau seama că nu vreau să-l pierd.
— Înțeleg — spun, deși nu înțeleg nimic.
— Vino cu mine.
— Ce?
— Căsătorește-te cu mine și vino la Sibiu.
Râd, crezând că e o glumă. Apoi îi văd privirea serioasă.
— Ne cunoaștem de doar șase zile, Sandu!
— Și? Câte zile îți trebuie ca să știi că vrei pe cineva în viața ta?
— Dar cariera mea, doctoratul…?
— Le poți continua la Sibiu. Sau mă întorc eu peste un an. Dar vreau să știu dacă merită să mă întorc.
Mă privește, așteptând. Și, dintr-odată, toate analizele, toate planurile mele par neînsemnate.
— Da — spun, surprinsă de propriile mele cuvinte. — Da, la ambele întrebări.
Și așa, la șase zile după ce ne-am cunoscut, am mers la Starea Civilă.
Nu ca să aștept pe cineva pe scări, ci ca să semnăm actele care ne legau viețile.
Mamele noastre au plâns de bucurie.
Au trecut treizeci de ani. „O căsătorie pe cartelă”, care a rezistat o viață întreagă.
Au fost mutări, un doctorat întârziat, doi copii, nopți nesfârșite în care l-am așteptat să vină de pe teren.
Iar acum, când soarele lui a apus, îi port amintirea în fiecare gest și în fiecare cuvânt.
Și adesea mă întorc cu gândul la acele șase zile, la complotul mamelor, la carnea pe cartelă care ne-a unit.
A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată fără să mă gândesc.
