Poarta a scârțâit cunoscut când Elena a împins-o cu umărul. Zăvorul metalic a cedat cu greu, de parcă și el ar fi avut o zi proastă. A pășit în curte încet, simțind cum geanta medicală îi apasă dureros umărul. Pielea îi pulsa sub curea, dar după atâția ani de intervenții de urgență învățase să ignore astfel de semnale. Durerea era doar un fundal. Viața era mereu un fundal.
Ziua fusese una dintre acelea care nu se mai termină. Intervenții, țipete, miros de dezinfectant, lacrimi în coridoarele spitalului. Tot ce își dorea era liniște, fotoliul ei de pe verandă, câteva minute în care nimeni nu îi cere nimic.
Dar s-a oprit din mers.
Ceva era în neregulă.
Fotoliul ei preferat din răchită fusese mutat în mijlocul terasei, ca și cum cineva voise să își marcheze teritoriul. Iar în el stătea o femeie. Aproximativ treizeci și ceva de ani, păr blond răvășit, căzut în șuvițe dezordonate pe umeri. Purta un halat de mătase în culoarea roz prăfuit.
Elena a simțit un junghi în stomac. Recunoștea acel halat. Îl cumpărase după doi ani de muncă fără concediu, din primul ei bonus mai mare. Stătuse neatins în dulap, ca o promisiune de odihnă care nu venise niciodată.
Acum îl purta altcineva.
Femeia din fotoliul ei mânca un măr, ca și cum ar fi fost acasă. Nu a ridicat privirea imediat. Derula ceva pe telefon cu o nonșalanță enervantă. Lângă ea, pe podeaua de lemn a terasei, erau aruncate sandale de copii, murdare, ca și cum fuseseră scoase în grabă.
Elena nu a spus nimic.
A lăsat geanta medicală jos pe pietriș cu un sunet sec. Abia atunci femeia a ridicat privirea.
Elena și-a scos telefonul.
— Poliția? — a spus calm. Prea calm. — Vă rog să notați adresa: strada Pădurii, numărul doisprezece. În locuința mea se află persoane neautorizate. Sunt în fața casei și nu intru, situația poate fi periculoasă.
Pentru o clipă s-a lăsat liniștea.
Femeia în halat a sărit brusc din fotoliu.
— Ce faci?! — a țipat. Halatul i s-a deschis, dezvăluind pantaloni scurți uzați. — Care poliție? Dima! Dima, vino imediat!
Ușa casei s-a deschis violent.
Dmitri a ieșit pe verandă. Cămașa îi era șifonată, ochelarii îi alunecaseră pe nas, iar în mâini strângea un prosop de bucătărie, ca și cum fusese scos din altă realitate. Când a văzut-o pe Elena, a înlemnit.
Pentru o secundă nu a spus nimic.
Apoi fața lui a luat acea expresie pe care ea o cunoscuse odată ca fiind „înțelepciune și calm”.
— Lena… chiar faci asta? — a spus încet. — Anulează apelul. E Róza, sora mea. Ți-am spus despre ea. Are probleme acasă. Trei copii, nu are unde să stea.
Elena s-a uitat la el fără emoție. Apoi la ceas.
17:42.
— Sesizarea a fost înregistrată — a spus rece. — Această femeie se află în casa mea fără acordul meu.
— Elena, te rog… — Dmitri a coborât o treaptă. — Nu exagera. E doar câteva zile. Poate o săptămână. Noi avem spațiu. Camera de oaspeți e goală. Tu nici nu o folosești. Suntem familie, trebuie să ajutăm.
Róza a pufnit.
— Dima, ți-am zis că o să facă scandal — a spus cu dispreț. — Uite-o, medicul s-a întors și deja sună la poliție.
Elena a întors încet capul spre ea.
Privirea ei s-a oprit o secundă prea lung.
Apoi a spus:
— Ieșiți din casa mea.
Dmitri a oftat, ca și cum discuta cu un copil dificil.
— Nu e „casa ta”, Elena. E casa noastră. E normal să ajutăm familia. Ești doar obosită. Munca te-a epuizat.
Cuvântul „obosită” a lovit mai tare decât orice altceva.
Elena a strâns telefonul mai tare.
— Nu sunt obosită — a spus încet. — Sunt proprietara acestei case. Și nu am acceptat asta.
Róza a râs scurt.
— Dima, chiar nu glumea când spunea că e nebună…
Elena a ridicat telefonul din nou, fără să clipească.
— Repet — a spus către dispecer — situația este activă.
Dmitri a făcut un pas grăbit.
— Elena, oprește-te!
Dar era deja prea târziu.
Din stradă s-a auzit sirena poliției apropiindu-se.
Și în acel moment, totul a început cu adevărat.
