Cursuri de yoga pentru gravide
— „Nici măcar nu poți să mergi!” — spuse bărbatul cu dispreț, privindu-o de sus, cu un zâmbet ironic pe buze.
— „De ce ești aici? Nu înțelegi? Viața ta s-a terminat. Eu am o viață nouă.”
El: neliniștit, transpirat, gulerul cămășii îi era zbârcit, la fel ca și conștiința lui.
Ea: perfectă, calmă, cu răceala unei săli de așteptare fără suflet dintr-un spital.
— „Deci… de ce ești aici?” întrebă în cele din urmă Elena, cu o voce fără emoții, plată, ca un electrocardiogram fără puls.
— „Cred că cel mai bine e să-ți spun direct… înainte să auzi de la altcineva. Ne mutăm.”
În apartament.
Apartamentul tău.
— „Apartamentul a fost al nostru, dar… nu mai pot…” spuse el, arătând vag spre picioarele lui, ca și cum asta ar explica totul.
Elena întinse o pilă subțire de unghii, așteptând acest moment.
— „Ia-o,” spuse ea calm, oferindu-i-o.
— „Totul este aici.”
Transferul de proprietate.
Aveau nevoie de un loc de unde să înceapă de la zero.
— „Eu… am terminat.”
— „Ne dai casa?” întrebă el confuz.
— „Așa pur și simplu?” adăugă proprietara, fără să facă vreun pas înainte.
— „Da. Este a ei.
Am alte treburi de rezolvat.”
El râse cu aroganță, care se crăpa și se transforma în teamă.
— „Alte treburi? Tu? Nici măcar nu poți să mergi!”
Elena închise ochii.
Doar pentru o clipă.
Când i-a redeschis, privirea ei era calmă și împăcată. Nu era furie, doar adevărul crud.
Încet, și-a descoperit picioarele de sub pătură, și-a dezlegat bastonul și s-a așezat.
Un pas.
Încă un pas.
Sunetul era slab, dar fiecare pas era mai greu decât toate cuvintele rostite până atunci.
El înghețase. Ea — cealaltă persoană — cu gura căscată, incapabilă să-și exprime surpriza.
— „Am avut un accident, nu o condamnare pe viață,” spuse Elena fără grabă.
— „Dar acum nu mai contează.”
— „Cum poți spune asta?” bâiguia el.
— „Dar doctorii… ai zis…”
— „Știi ce e mai bine pentru tine.
Am nevoie doar de timp.
Și de odihnă.
Și să stai departe de mine.
Și mi-ai dat toate astea. Din greșeală.”
Ea se îndreptă spre ușă. Înainte să plece, s-a întors o ultimă dată.
Vocea ei era clară, hotărâtă, ca un clopot în liniște:
— „Mi-ai luat casa.
Eu ți-am luat libertatea.”
— „Ce?” strigă amantul ei, ușor panicat.
— „Ce vrei să spui?” întrebă, dar vocea îi tremura.
Elena zâmbi forțat.
— „Dosarul. Citește-l cu atenție.
Mai ales… ultima pagină.”
Apoi Elena ieși din cameră.
Pașii ei erau încetini, dar siguri.
În urma ei, liniștea nu a revenit — a explodat. Ca o bombă tăcută care în mințile lor făcea doar zgomot.
Bărbatul deschise dosarul cu mâini tremurânde. Răsfoi o pagină. Apoi încă una. Când ajunse la ultima pagină, fața îi deveni palidă.
Buza i se mișcă, dar nu ieși niciun sunet.
În ultimul paragraf scria:
— „Conform condițiilor executării silite, transferul proprietății este valabil doar dacă noul proprietar preia dreptul exclusiv de custodie asupra unui copil născut dintr-o aventură extraconjugală.”
Ridică privirea. Ochii îi întâlniră pe ai ei.
— „Tu… nu ai spus nimic despre copil.”
Ea coborî privirea. Înghiți în sec.
— „Pentru că…” șopti ea, „…nu este al tău.”
Un singur sunet străpunse aerul.
Bătăile uscate, constante ale bastonului Elenei încetară.
