„Ei, acum ai deja bucata ta de apartament, deci putem să locuim din nou împreună” – i-a anunțat fostul ei soț cu un aer vizibil mulțumit, ca și cum ar fi închis o etapă importantă și ar fi deschis imediat un capitol nou, convenabil pentru el.
Viera nu a răspuns. Nu pentru că nu ar fi avut cuvinte. Mai degrabă pentru că, în ultimele luni, învățase să le economisească pentru lucrurile cu adevărat necesare. Stătea la aragaz, amestecând liniștită terciul de ovăz, care se îngroșa încet și începea să miroasă a lapte și vanilie. Mișcările îi erau mecanice, aproape automate, de parcă nu era prima dată în viața ei când făcea asta, ci a suta.
În bucătărie domnea o lumină de dimineață difuză, împrăștiată de razele palide care pătrundeau prin perdele. Din camera alăturată se auzea foșnetul ușor al paginilor și un clic discret de pix.
Sonia stătea la masă. Avea picioarele strânse sub ea și le legăna din când în când, ca și cum nu putea ține în loc energia care încă nu-și găsise o ieșire. Desena în caiet cu multă concentrare — linii strâmbe, căsuțe, poate oameni, greu de spus, pentru că rareori un copil respecta proporțiile lumii.
Roman încă dormea. Dormea mereu mult atunci când nu era pe tură, ca și cum orele de muncă de noapte îi luau dreptul la dimineți. În apartament, absența lui era în același timp o ușurare și o tensiune — pentru că, deși nu era fizic prezent, deciziile și cuvintele lui continuau să plutească undeva în aer.
Sonia ridică brusc privirea din caiet.
— Mami, bunica o să se supere iar pe mine azi că alerg pe hol? — întrebă ea, fără să-și oprească desenul.
Viera se opri pentru o clipă cu lingura în aer. Privea cum terciul „respira” încet în oală.
— Nu, draga mea — răspunse în cele din urmă calm. — Bunica e doar obosită. După ora nouă mergi mai încet, bine?
— Bine. Dar mătușa Ala umblă tare pe tocuri și bunica nu-i spune nimic.
Viera simți cum ceva i se strânge ușor înăuntru, ca și cum o frază mică și inocentă a copilului ar fi atins exact locul care fusese de mult timp sensibil. Totuși, nu se uită imediat la Sonia. Lăsă lingura jos, amestecă încă o dată, deși nu mai era nevoie.
— Fiecare are regulile lui — spuse în cele din urmă, calm, fără emoție.
În cameră se lăsă o clipă de liniște, întreruptă doar de ticăitul ceasului și zgomotul fin al creionului pe hârtie.
În același moment, în bucătărie apăru fostul soț al Vierei, ca și cum ar fi așteptat doar clipa în care conversația se domolește. Stătea în ușă cu mâinile în buzunare, sprijinit de toc, sigur pe sine și mulțumit de propria prezență.
— Ei, vezi — reluă el, de parcă se întorcea la o idee deja spusă și, în mintea lui, încă importantă. — Ai deja bucata ta de apartament, deci acum putem locui din nou împreună.
Vorbea pe un ton de evidență, ca și cum ar fi fost doar o chestiune de organizare, nu o viață care se destrămase de mult în părți separate.
Viera rămase la aragaz. Nu se întoarse imediat. Privea aburul care se ridica din oală și, pentru o clipă, avu senzația că acel miros de dimineață al terciului era singurul lucru care o mai ținea ancorată în realitate.
Sonia continua să deseneze, fără să fie conștientă de tensiunea care începea să se adune în bucătărie ca un aer greu înainte de furtună.
Iar Viera tăcea — pentru că știa că uneori o singură propoziție spusă prea repede poate schimba mai mult decât o zi întreagă de discuții.
Opri aragazul și puse terciul în boluri. Mâinile îi lucrau reflex, mecanic, ca și cum ritualul de dimineață se imprimase deja în memoria mușchilor. Opt ani sunt suficienți ca până și cele mai simple gesturi să nu mai necesite gândire.
Nina Sergheevna intră în bucătărie punctual la ora opt. Îmbrăcată îngrijit, cu eșarfa perfect legată la gât, dădea mereu impresia unei persoane care nu lasă haosul să pătrundă în viața ei. Viera, ca de obicei, simți față de ea un respect tăcut, aproape automat.
— Bună dimineața, Nina Sergheevna. Am făcut terci. Îl vrei ca de obicei — cu miere?
— Da, da. Dar nu exagera, îl faci mereu prea dulce.
— Bine, voi pune puțin.
Nina Sergheevna se așeză vizavi de Sonia și privi caietul ei. Fata își acoperi instinctiv desenul cu mâna. Bunica oftă și își întoarse privirea, ca și cum ar fi decis că nu mai are rost să întrebe nimic.
