— Ai depus cerere de divorț, atunci de ce aș fi eu obligată să ajut familia ta? — întrebă Nastia, vizibil uimită.
Telefonul vibra pentru a treia oară în decurs de zece minute. Pe ecran apărea același nume: „Tolea”. Nu răspundea. Pur și simplu privea cum literele se aprind și dispar, iar și iar, ca un semnal care refuză să fie ignorat. În cele din urmă, ecranul se stinse, iar liniștea reveni în cameră ca o greutate invizibilă.
Stătea lângă fereastra biroului ei, la etajul doisprezece al clădirii. Orașul se întindea dedesubt ca o hartă întunecată, udă de ploaie.
Mașinile păreau jucării mișcate de o mână grăbită, iar luminile stradale se dizolvau pe asfaltul umed, ca niște pete aurii.
Era început de noiembrie — acea perioadă a anului în care se întunecă devreme și în care, fără să vrei, începi să înțelegi că ceva în viață nu mai funcționează cum trebuie.
El va suna din nou. Știa asta sigur. Pentru că Tolea, când avea nevoie de ceva, revenea întotdeauna.
Dar cu trei săptămâni în urmă, chiar el îi spusese:
„Tu nu ești bună de nimic în afară de a face bani. Nimeni nu te iubește, Nastia. Nimeni.”
Și tot el, în aceeași perioadă, depusese actele de divorț.
Telefonul vibră din nou.
De data aceasta, Nastia răspunse.
— Da?
Pentru o clipă, la capătul celălalt fu liniște.
— În sfârșit… — vocea lui Tolea era obosită, dar familiară. — Mă gândeam că o să mă ignori până la capăt.
— Încă iau în considerare varianta asta — răspunse ea rece.
El ezită. Nastia îl cunoștea suficient de bine ca să știe: urma partea importantă.
— E vorba de mama.
Acel „mama” schimba întotdeauna totul.
— Ce s-a întâmplat?
— E într-o situație dificilă. Are nevoie de ajutor. Financiar. Tu ai relații, ai posibilități… ai putea rezolva câteva lucruri.
Nastia închise ochii pentru o clipă. Imaginea ei apăruse imediat în minte — mama lui Tolea, femeia care nu o acceptase niciodată, care o privise mereu ca pe o greșeală temporară în viața fiului ei.
— Mama ta nu este problema mea — spuse calm.
— Nastia, nu fi așa… — vocea lui deveni mai moale, aproape rugătoare. — Sunt doar câteva telefoane. Pentru tine nu e nimic.
„Pentru tine nu e nimic.”
Acel „nimic” apăsă exact pe rana potrivită.
— Pentru mine „nimic” — răspunse ea încet — a fost și „nu te iubesc”.
Tăcere.
Apoi el schimbă tonul:
— Nu amesteca lucrurile.
— Tu le-ai amestecat primul — spuse ea. — Când ai ales să pleci.
O altă pauză. Mai grea.
Nastia se așeză pe scaun, ținând telefonul strâns în mână.
— Ai depus actele de divorț, Tolea. Fără discuții. Fără explicații. Și acum mă suni pentru că mama ta are probleme?
— Nu e doar atât…
— Atunci ce este?
El nu răspunse imediat. Și exact tăcerea aceea spuse mai mult decât orice cuvânt.
— S-ar putea să piardă apartamentul — spuse în final.
Nastia râse scurt. Fără umor.
— Eu mi-am pierdut deja liniștea.
Se ridică și se întoarse spre fereastră. Ploaia devenise mai deasă. Orașul părea șters, de parcă cineva îl estompa încet din realitate.
— Știi ce e ironic? — spuse ea încet. — Că ani de zile am fost „utilă”. Atât timp cât plăteam, rezolvam, salvam pe toată lumea. Dar în momentul în care am încetat să mai fiu convenabilă… am devenit inutilă.
— Nu e adevărat — încercă el.
— Ba exact asta ai spus tu, acum trei săptămâni.
Tăcere din nou.
Apoi vocea lui deveni mai joasă:
— Eram nervos.
— Nu. Ai fost sincer.
Cuvintele acestea rămaseră suspendate între ei.
Nastia inspiră adânc.
— Nu o să ajut familia ta — spuse clar. — Nu mai fac parte din viața voastră.
— Nastia, te rog…
Dar ea deja știa finalul acestei conversații.
— Spune-i mamei tale să găsească altă soluție.
Și închise.
Telefonul încă vibra ușor în mâna ei, ca și cum nu accepta sfârșitul. Apoi se opri.
Biroul redeveni tăcut. Doar ploaia se auzea slab, ca un fundal îndepărtat.
Nastia rămase nemișcată câteva secunde, privind ecranul negru al telefonului.
Nu simțea nici victorie. Nici ușurare.
Doar un gol nou — diferit de cel de dinainte. Mai curat, mai liniștit.
Și pentru prima dată după mult timp, îi trecu prin minte că poate sfârșitul nu este întotdeauna o pierdere. Uneori este doar locul în care începe ceva ce încă nu are nume.
