Pentru o secundă îngrozitoare, nimeni nu a spus nimic.
Tăcerea era grea, apăsătoare, ca și cum aerul se îngroșase și nu mai putea fi respirat. Elena stătea nemișcată, simțind cum inima îi bate atât de tare, încât era sigură că toți o pot auzi.
Soțul ei s-a ridicat din pat prea brusc. Mișcarea lui era nervoasă, trădând panica. Vinovăția i se citea pe față atât de clar, încât nu putea fi ascunsă.
Mama lui s-a ridicat imediat după el. Poziția ei era complet diferită — rigidă, defensivă, plină de o determinare rece. Era deja pregătită să riposteze, ca și cum Elena ar fi greșit cu ceva doar pentru că aflase adevărul.
Dar Elena nu s-a uitat la ea.
S-a uitat mai întâi la el.
Doar la el.
Privirea ei era plină de neîncredere, durere și o nevoie disperată ca totul să fie doar o neînțelegere.
Vocea ei, când a reușit în cele din urmă să vorbească, era subțire și tremurată, de parcă fiecare cuvânt o rănea.
— Te prefăceai… ce?
El a deschis gura.
Dar nu a spus nimic.
Acea tăcere i-a dat răspunsul înaintea lui — mai dureros decât orice cuvânt.
Fața Elenei s-a prăbușit, ca și cum ceva din ea s-ar fi rupt.
Toată iubirea, toată încrederea, toate micile lucruri pe care își clădise inima — dintr-odată păreau ireale. Ca și cum temelia vieții ei dispăruse, iar ea abia acum începea să cadă.
Mama lui a intervenit prima.
Rece. Controlată.
— Nu trebuia să auzi asta.
Elena s-a întors încet spre ea, șocată.
Apoi din nou spre el.
El nici măcar nu era în stare să o privească în ochi.
Asta durea cel mai tare.
Nu strigătele. Nu cuvintele.
Ci faptul că nu avea curaj.
În cele din urmă, s-a forțat să vorbească.
— La început… — vocea lui era răgușită — mă prefăceam că te iubesc.
Elena a încetat să respire pentru o clipă.
Camera s-a învârtit.
Un suspin i s-a oprit în gât, dar l-a înghițit. Nu voia să plângă în fața lor. Nu acum.
Mama lui s-a apropiat de el, ca și cum ar fi vrut să-l protejeze, să apere minciuna pe care o construise.
— Eu i-am spus să facă asta — a spus ea tăios. — Erai prea fragilă. Aveai nevoie de stabilitate. Aveai nevoie de casa asta.
Elena a privit-o neîncrezătoare.
Avea nevoie de casa asta?
Avea nevoie de el?
De parcă viața ei fusese aranjată fără ca ea să știe. De parcă fusese doar o piesă într-un plan străin.
Soțul ei părea acum distrus.
— M-am prefăcut — a spus el încet, cu lacrimi în ochi. — Dar nu mai e așa.
Buzele Elenei au tremurat.
Voia atât de mult să-l creadă.
Dar durerea era mai puternică decât speranța.
El a făcut un pas spre ea, cu grijă, de parcă o mișcare greșită ar fi distrus totul.
— Am rămas pentru că m-am îndrăgostit de tine cu adevărat.
O lacrimă a alunecat pe obrazul Elenei.
Nu mai știa dacă asta mai conta.
Mama lui a izbucnit, furioasă:
— Nu. Taci.
El s-a întors pentru prima dată spre ea.
În ochii lui era furie.
— Nu — a spus ferm. — Gata.
Elena îi privea pe amândoi, cu inima bătând nebunește.
Nimic nu mai avea sens.
Nimic nu mai era așa cum crezuse.
Apoi mama lui a spus ceva care a sfâșiat complet momentul:
— Ea încă nu știe de ce te-ai însurat cu ea.
Elena s-a uitat încet din nou la el.
Fața lui a pălit.
Și în acea tăcere mică și teribilă, a șoptit:
— De ce te-ai însurat cu mine?
