Am înțeles că mariajul nostru s-a rupt definitiv în momentul în care nu am găsit pe masa de călcat noul meu fier de călcat cu abur.
Cel de douăzeci de mii, cumpărat din bonusul trimestrial. Până atunci dispăruseră fără urmă espressorul italian cu capsule, prăjitorul de pâine scump și mixerul meu planetar preferat.
— Gena, unde e fierul de călcat? — l-am întrebat pe soțul meu, răscolind umerașele goale din dressing.
— Care fier? — Gena nici măcar nu și-a ridicat privirea de pe telefon, demonstrând un dezinteres total față de „problemele mele casnice”.
— Nu am luat nimic, șefu’! Să n-am parte de libertate! — a răcnit vesel și răgușit de pe bățul lui Iașa.
Papagalul meu, un jaco, fusese primit cadou de la colegi la aniversare. Îl iubeam pentru felul în care îmi ridica moralul în cele mai proaste zile. Gena îl ura din tot sufletul, pentru că Iașa avea o memorie fenomenală pentru intonații și un caracter extrem de batjocoritor.
— Păsărea aia o să zboare într-o zi pe geam — a șuierat soțul.
— Tu sigur ți-ai rătăcit fierul. Sau l-ai stricat și ai uitat. La tine totul se strică și arde.
— Clinică, ajutor! Sanitari! — a intervenit imediat Iașa, imitând perfect sirena unei ambulanțe.
Am deschis în tăcere sertarul de jos al dulapului, unde Gena își ținea uneltele. Înăuntru era cutia goală de la espressorul meu dispărut acum o lună. Atunci soțul mă convinsese că l-am ars eu, că am uitat apa în el și că el l-a dus la gunoi.
— Știi, am acceptat multe când „dispărea” aparatura. Dar fierul l-am cumpărat acum trei zile. Nici măcar nu s-a răcit.
— Ira, încetează cu istericalele pentru o bucată de plastic. Ai paranoia.
În acel moment s-a auzit cheia în ușă. Gena avea obiceiul fermecător de a-i da chei mamei lui.
Maria Pavlovna a intrat în apartament ca și cum ar fi deținut pachetul majoritar al locuinței.
— Irina, ți-am adus prosoape — a aruncat pe taburet două cârpe tari, în culori țipătoare.
— La tine mereu nu ai cu ce să te ștergi. Genuțule, dragul mamei, fă-mi o cafea!
— A venit „gratuitul”! Deschideți porțile! — a comentat Iașa cu vocea lui scârțâită.
— Nu avem espressor, Maria Pavlovna. A dispărut în mod miraculos — am spus sprijinindu-mă de tocul ușii.
— Vai de voi! V-au lăsat fără nimic! — a imitat papagalul, perfect, tonul ei plângăcios.
Gena a făcut un pas spre colivie, dar i-am tăiat calea.
— Mi-am cumpărat eu un aparat nou — a spus calm soacra, ignorând tot. — Face cappuccino ca la cafenea. Și fier de călcat am luat, puternic, cu abur. Trebuie să te răsfeți la pensie, dacă nora nu are grijă.
Am scos telefonul și am deschis aplicația bancară.
— Ce coincidență interesantă. Dispare fierul meu, apare la dumneavoastră. Dispare mixerul fix înainte de cozonacii de Paște. Cât a costat fierul, Maria Pavlovna?
— Din banii mei! — a ridicat bărbia. — L-am cumpărat din pensie!
— Aveți chitanță? Eu am în aplicație dovada plății și numărul de serie.
Gena a făcut un pas amenințător spre mine.
— Cum vorbești cu mama mea?!
— A furat din casa mea — am spus rece.
— Nu a furat, a folosit! — a urlat el.
— A folosit fără să întrebe?
— Suntem familie! Totul e comun! Tu ești zgârcită!
Iașa a intervenit imediat:
— E grav, e grav… apelăm la urgențe!
Maria Pavlovna s-a simțit imediat în siguranță.
— Exact! Tu, Irina, ai fost mereu prea materialistă. Noi investim în casă, tu numeri banii.
Atunci ceva în mine s-a rupt.
Am mers la dulap și i-am scos haina de blană de nurcă. Cea cumpărată de Gena anul trecut, din contul nostru comun, pe ascuns.
Am împăturit-o într-o pungă mare.
— Dacă tot e totul „comun”, atunci iau și eu ceva. Compensație pentru ce mi s-a luat.
— Ești nebună?! — a țipat soțul și a încercat să-mi smulgă punga.
Am scos spray-ul cu piper.
— Nu te apropia.
A înghețat.
— O să chem poliția! — a zis Maria Pavlovna.
— Perfect. Am chitanțe, dovezi și camere la intrare.
Tăcere.
— Mâine depun actele de divorț — am spus.
Au plecat.
Am rămas singură.
Într-o oră și jumătate am împachetat toate lucrurile lui Gena în saci negri: haine, pantofi, echipamente, tot.
Când s-au întors cu lucrurile mele, sacii îi așteptau pe casa scării.
— Ieși din casă — am spus calm.
— Nu ai dreptul!
— Am.
Ușa s-a închis.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou.
