Edik a intrat în hol ca și cum nu ar fi pășit într-un apartament, ci ar fi revendicat un spațiu care i se cuvenea dintotdeauna. Legătura grea de chei a fost aruncată cu zgomot pe polița de lângă ușă, iar clinchetul metalic s-a lovit dur de pereții înguști ai coridorului.
— Mamă, pregătește răsadurile, lopețile și tot ce trebuie! — a strigat din prag, fără să se oprească nici măcar o clipă.
Nu a așteptat răspuns. Și-a scos rapid adidașii, fără să dezlege șireturile. În treningul gri, ocupa aproape tot spațiul îngust al holului.
— Deschidem sezonul!
Polina a ieșit încet din dormitor. Ținea în mâini un teanc de tricouri împăturite cu grijă, proaspăt călcate, așezate perfect una peste alta. Ochelarii prinși de un lănțișor subțire se legănau ușor la fiecare pas.
— Chiar de mâine? — a întrebat ea calm, fără emoții, ca și cum ar fi verificat doar un detaliu.
— De ce să mai așteptăm? — a răspuns fiul, îndreptându-se deja spre sufragerie.
S-a lăsat pe canapea și și-a întins picioarele, ca și cum întreaga casă i-ar fi aparținut.
— Se apropie 1 Mai. Avem mult de lucru. Trebuie reparată veranda, se dărâmă. Iar sera ta… folia trebuie schimbată din nou. Anul trecut vântul a rupt tot.
Polina a așezat cu grijă hainele într-o valiză de plastic roșu aprins, deschisă pe podea. Obiectul părea străin în ordinea liniștită a casei, ca un semn al unui început sau al unui sfârșit.
— Și, bineînțeles, facem grătar — a continuat Edik, frecându-și mâinile deja mulțumit.
— Noi luăm carnea cu băieții. Tu faci marinata. Aia cu chefir. Fă multă, o să ne fie foame.
Tonul lui nu era o rugăminte. Era o afirmație, ca și cum totul fusese deja stabilit.
Polina s-a oprit o clipă, dar nu a spus nimic. Pe chipul ei nu era furie, ci o oboseală liniștită, acumulată în ani.
Așa începea, de trei ani, fiecare sezon.
Edik venea cu familia lui ca și cum ar fi venit acasă. Karina, soția lui, primul lucru pe care îl făcea era să întindă o pătură mare sub mărul bătrân, ca și cum ar fi marcat un teritoriu. Copiii alergau prin straturile de legume, călcând fără grijă răsadurile de căpșuni pe care Polina le îngrijea din primăvară.
Nimeni nu întreba dacă era în regulă.
Nimeni nu se gândea câtă muncă se ascundea în acel loc, înainte să apară râsetele, fumul de grătar și mirosul de carne.
Polina continua să împacheteze. Fiecare mișcare era calmă, aproape mecanică. Ca și cum nu ar fi ordonat doar lucruri, ci și gânduri.
Edik a pornit televizorul fără să întrebe. Camera s-a umplut de vocile comentatorilor sportivi, acoperind liniștea.
— Știi, mamă — a spus el dintr-odată, fără să-și ia ochii de la ecran — e bine că avem terenul ăsta. Căsuța. Copiii au unde să se joace. Ne și relaxăm. Tu însăți ai spus că e pentru familie.
Polina a rămas nemișcată o clipă.
Da, spusese asta. Cu mult timp în urmă. Când cumpăraseră terenul împreună cu soțul ei. Când fiecare pom însemna un viitor comun.
Acum, pomii erau mari, dar nimeni nu-i mai vedea cu adevărat.
— Da — a răspuns ea încet. — Pentru familie.
Dar cuvântul nu mai avea aceeași greutate.
Edik nu a observat diferența. Era deja cu gândul la grătar, la bere, la distracția fără griji.
Polina a închis valiza.
Plasticul roșu a făcut un clic surd.
Sunetul a părut definitiv.
A rămas o clipă nemișcată, ca și cum ar fi confirmat o decizie care se cocea de ani întregi.
Edik s-a ridicat de pe canapea și s-a întins.
— Eu plec. Mai am treabă cu băieții. Mâine dimineață venim la tine.
„La tine.”
Nu „la noi”. Nu „la căsuță”.
Polina nu l-a corectat. Nu o mai făcea de mult.
Când ușa s-a închis, apartamentul a devenit brusc mai mare. Liniștea s-a întors, ca și cum așteptase acolo tot timpul.
Polina s-a așezat la masă.
Dincolo de geam, orașul își continua viața obișnuită — mașini, oameni, destine străine.
A luat telefonul.
Pe ecran era un mesaj de la agentul imobiliar:
„Terenul a fost vândut. Documentele sunt pregătite pentru semnare.”
A privit mult timp acele cuvinte.
Fără bucurie. Fără durere.
Doar o decizie calmă, definitivă.
S-a ridicat și s-a apropiat de valiza roșie.
De data aceasta, înăuntru nu erau haine.
Era sfârșitul unui capitol din viața ei.
