Katia a văzut pantofii străini în hol încă înainte să apuce să-și scoată paltonul.
Erau mulți pantofi. Pantofi bărbătești, femeiești, adidași de copii cu scai. Pe cuier atârnau jachete care nu erau ale lor, un fular necunoscut și o pungă de la supermarket.
Din adâncul apartamentului venea miros de cafea proaspăt făcută, iar vocile puternice și râsetele ajungeau până în hol.
Katia s-a oprit în ușă și a rămas nemișcată.
Într-o mână avea geanta de la spital, iar în cealaltă ținea scoica în care dormea Mișa, care avea doar trei zile și patru ore de viață.
Cusătura de la operația cezariană o trăgea dureros la fiecare pas. În ultimele două zile dormise poate patru ore în total — pe apucate, între alăptări și vizitele asistentei.
Înainte de externare îi ceruse soțului ei doar un singur lucru.
Un singur lucru.
Fără oaspeți.
Andrei își scotea pantofii cu o expresie vinovată pe față — Katia învățase să recunoască această privire în cei cinci ani de căsnicie. Așa arăta când uita să plătească facturile.
Când promitea că va ajunge acasă la timp și nu reușea. Când spunea „mă ocup eu de asta” și până la urmă nu se ocupa.
Acum o privea exact la fel.
— Katia… — a început el încet.
Dar nu a apucat să spună nimic mai mult, pentru că din sufragerie s-a auzit vocea puternică a mamei lui.
— Andrei, tu ești? Ați ajuns? Arată-ne odată nepotul!
Katia a închis ochii pentru o clipă.
Inima îi bătea mai repede — nu de bucurie, ci din cauza tensiunii care creștea în interiorul ei. Nu era pregătită pentru ceea ce o aștepta în camera alăturată. Își dorise doar liniște. Un pat.
Câteva momente de tăcere în care să se așeze, să-și țină copilul în brațe și să respire în sfârșit după nașterea grea.
Din sufragerie au început să iasă oamenii.
Mai întâi soacra — energică, cu un zâmbet larg. După ea sora lui Andrei cu soțul și cei doi copii. Apoi o verișoară pe care Katia o văzuse de două ori în viață.
— Vai, ați ajuns! — a exclamat soacra, bătând din palme. — Ce bine! Hai să vedem bebelușul!
Katia a rămas nemișcată.
Simțea cum oboseala se amesteca cu dezamăgirea. Nu așa își imaginase întoarcerea acasă.
— Mamă, poate că… — a încercat Andrei.
Dar era deja prea târziu.
Toți s-au adunat în jurul ei.
— Ce micuț! — a spus entuziasmată sora lui Andrei.
— Ce frumos! — a adăugat verișoara.
Copiii încercau să se uite în scoică, ridicându-se pe vârfuri.
Katia a făcut un pas înapoi.
Cusătura a înțepat-o brusc de durere.
— Vă rog… — a spus ea încet. — Nu atât de aproape.
Dar nimeni nu părea să o audă.
Soacra deja se apleca deasupra copilului.
— Hai să-l vadă bunica pe micuț…
În acel moment Katia a simțit că, dacă nu spune ceva imediat, va izbucni în lacrimi.
— Andrei — a spus ea mai tare.
În cameră s-a făcut liniște.
Toți au privit spre ea.
— Ți-am cerut doar un singur lucru — a spus ea încet.
Vocea îi era calmă, dar tremura de oboseală.
— Un singur lucru.
Andrei și-a coborât privirea.
— Știu… — a murmurat el.
— Ți-am spus că nu vreau oaspeți. Că vreau să ajung acasă și să mă odihnesc. Că am nevoie de liniște.
Soacra a încruntat sprâncenele.
— Katia, dar e doar familia…
— Pentru dumneavoastră poate e „doar familia” — a răspuns Katia obosită. — Dar eu tocmai m-am întors de la spital după o operație.
În cameră s-a făcut brusc stânjenitor de liniște.
Verișoara a început să-și aranjeze mâneca. Copiii s-au oprit din împins.
— Noi doar voiam să vedem copilul — a spus încet sora lui Andrei.
Katia s-a uitat la băiețelul ei din scoică.
Mișa dormea liniștit, complet neatins de agitația din jur.
— Și eu vreau să-l cunoașteți — a spus ea mai blând. — Dar nu astăzi. Nu acum.
Pentru câteva clipe nimeni nu a spus nimic.
În cele din urmă Andrei a vorbit.
— Mamă… poate veniți mâine? Sau peste câteva zile?
Soacra părea că vrea să spună ceva, dar s-a oprit.
A privit fața obosită a Katiei.
Scoica cu bebelușul.
Pansamentul care se vedea de sub bluza ei.
Și, pentru prima dată, parcă a înțeles cu adevărat.
— Bine — a spus ea mai încet. — Plecăm.
În sufragerie a început agitația. Oaspeții își luau jachetele, copiii își încălțau pantofii, cineva murmura scuze.
După câteva minute apartamentul s-a golit.
Ușa s-a închis încet.
A rămas liniștea pe care Katia o așteptase.
Ea a intrat încet în sufragerie și s-a așezat cu grijă pe canapea.
Respira adânc, simțind cum tensiunea începe să se risipească.
Andrei stătea în prag, neștiind ce să spună.
— Îmi pare rău — a spus el în cele din urmă.
Katia l-a privit.
În ochii ei nu era furie. Doar o oboseală adâncă.
— Data viitoare, ascultă-mă — a spus ea încet.
Apoi s-a uitat la fiul ei.
L-a scos cu grijă din scoică și l-a strâns la piept.
Bebelușul s-a mișcat puțin, dar a continuat să doarmă.
În apartament domnea liniștea.
Și pentru prima dată în ultimele zile Katia a simțit că, în sfârșit, s-a întors cu adevărat acasă.
