— Să mă târăsc în fața ta pe genunchi? Niciodată! — Julia îl privea pe soțul ei drept în ochi, strângând în mână cererea de divorț mototolită. — Ești un laș jalnic, iar eu încă am demnitate!
— Demnitate? — Victor zâmbi ironic, aranjându-și manșetele cămășii scumpe. — Să vedem ce-o să mai rămână din demnitatea ta când vei ajunge cu doi copii pe stradă. Îți amintesc că apartamentul este pe numele mamei mele.
— Nu-mi pasă de apartamentul tău! Mai bine închiriez un garsonieră decât să locuiesc cu un nimeni ca tine!
— Hm, vom vedea cum o să cânți peste o lună. O să vii implorând iertare.
Julia își aminti cum a început totul, cu cincisprezece ani în urmă. Atunci Victor era doar un manager obișnuit, închiriind o cameră într-o clădire veche.
Ea — tânără doctoriță după stagiatură, cu ochii arzând și cu credința într-un viitor mai bun.
Își amintea prima lor întâlnire în spital — el adusese acolo un coleg după un accident. Așteptând pe hol, au început să vorbească. Victor glumea, povestea despre planurile pentru propria afacere. Atunci ochii lui erau blânzi, fără acea goliciune rece.
— Julka, să ne căsătorim — spuse după trei luni, stând sub fereastra ei cu un buchet de flori de câmp. — Știu că nu am nimic, dar totul voi realiza! Pentru tine, pentru copiii noștri viitori!
Și ea a crezut. Renunțase la oferta pentru doctorat, se angajase la o policlinică aproape de casă. Când Victor și-a început propria afacere — o mică firmă de materiale de construcții — ea lucra în ture duble, ca el să poată investi în dezvoltare.
Fiica lor, Maia, s-a născut într-un garsonieră închiriată la periferie. Victor plângea de fericire, îi săruta mâinile:
— Mulțumesc, iubita mea! Cu Maia voi construi un palat pentru voi, o să vezi!
După doi ani, s-a născut David. Până atunci, afacerea începuse să aducă profit. S-au mutat într-un apartament cu trei camere, însă mama lui Victor insista să-l treacă pe numele ei. „Pentru siguranță față de fisc” — explica soțul.
Julia nu se certa. Avea încredere. Chiar și atunci când au început serile târzii, mirosul de parfum străin, frigul. Încerca să explice prin oboseală și stresul de la muncă. Se străduia mai mult. Gătea mâncărurile preferate, crea confort acasă, creștea copiii.
— Mami, de ce tata nu vine cu noi în parc? — îl întreba David, de cinci ani.
— Tata muncește, iubirea mea. Se străduiește pentru noi.
Doar că pentru cine se străduia cu adevărat — asta rămânea întrebarea. Acum jumătate de an, Julia a văzut întâmplător mesajele de pe telefonul lui.
O anumită Alina, douăzeci și trei de ani, „model”. Fotografii din restaurante, excursii. „Iubire, când te vei despărți în sfârșit de prostul ăsta de soț?”
Julia a pus telefonul jos în tăcere. O săptămână a mers ca hipnotizată. Apoi a hotărât să vorbească. Victor nici măcar nu a încercat să nege.
— Și ce dacă? — ridică din umeri. — Primești ce-ți revine — apartamentul, banii pentru copii. Bucură-te. Sau pleacă — dar cu ce?
— Cum poți?! Ți-am dat viața mea!
— Nu dramatiza. Trăiești normal. Nu te bate nimeni, nu înfometezi.
Atunci Julia a înțeles pentru prima dată — omul pe care îl iubise nu mai exista. Poate niciodată nu a existat.
Lunile următoare au trecut ca un iad. Victor nu mai dormea acasă în mod demonstrativ, iar când apărea — umilea lângă copii.
— Mami, nu-i plac eu tatălui? — întrebase odată Maia.
A fost ultima lovitură. Julia a depus cererea de divorț. Și acum stătea în fața omului care voia să renunțe la pensia alimentară.
— Semnezi renunțarea la pensie — îți dau bani pentru început. Nu semnezi — nu primești nimic. Afacerea trecută pe mamă, oficial sunt șomer.
— Înțelegi că copiii au nevoie de sprijin?
— Problema ta. Descurcă-te singură.
Julia a rupt încet cererea de renunțare la pensie.
— Știi ceva? Ne descurcăm. Iar tu vei muri singur când Alina ta va găsi pe altul mai bogat.
— Vom vedea cum vei cânta atunci!
— Vom vedea — se întoarse spre ușă. — Copii, să mergem!
Maia și David ieșiră din cameră tăcuți. Au luat doar strictul necesar — restul Victor oricum nu l-ar fi dat.
— Mami, unde vom locui acum? — întrebă David încet.
— La bunica Nadia, până găsesc propriul apartament.
— Și tata va veni la noi?
Julia se așeză în genunchi lângă fiul ei:
— Tata… tata va locui separat acum. Dar ne vom descurca, nu-i așa? Suntem o echipă!
— Echipă! — Maia îl îmbrățișă pe frate. — Nu te teme, David, te voi proteja!
După trei luni, Julia a închiriat un apartament cu două camere aproape de școală. A luat al doilea job într-o clinică privată, pe ture de noapte. Dormea patru ore pe noapte, dar copiii erau hrăniți, îmbrăcați, mergeau la activități extrașcolare.
Victor, între timp, nu a sunat niciodată. Nu plătea pensia alimentară — oficial era șomer.
— Julka, poate încerci să te împaci? — sfătuia mama ei. — Copiii suferă.
— Mama, au suferit când mă umilea în fața lor. Acum învățăm să fim fericiți fără el.
A trecut un an. Julia a fost promovată — acum conducea departamentul. Copiii au crescut, Maia era elevă eminentă, David a câștigat competiția locală de șah.
Apoi sună mama lui Victor:
— Julka, sunt eu… Victor e în spital. Inima. Cere să vii.
— De ce?
— Alina l-a părăsit. A luat tot ce a putut. A început să bea. Afacerea s-a destrămat — partenerii l-au înșelat. Julka, vino. Moare.
Julia a venit. Nu din milă — ca să închidă definitiv un capitol.
Victor zăcea în salon, palid, umflat. Văzând-o, încercă să zâmbească:
— Julka… iartă-mă. Am înțeles tot. Începem de la capăt?
— De la capăt? — se așeză lângă pat. — Victor, de la capăt nu mai există. Există doar continuarea. Și continuarea — fără tine.
— Iar copiii?
— Copiii sunt bine. Au o mamă care îi iubește. Iar tatăl nu a fost de mult — tu l-ai distrus.
— Julka, nu fi așa crudă! Mor!
— Ai murit atunci când ai trădat familia. Acum doar culegi roadele deciziilor tale. Vindecă-te, Victor. Și trăiește cu ce ai pierdut.
Se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Julka! — strigă el. — Îți vei regreta! Te vei întoarce!
Se întoarse spre el:
— Știi, acum un an aveai dreptate într-un singur lucru — chiar am demnitate. Și ea nu-mi va permite să mă întorc la omul care a trădat ce era mai sfânt. La revedere.
Ieși din spital, respirând aerul rece adânc. Scoase telefonul — trei apeluri ratate de la copii.
— Mami, unde ești? Am făcut colțunași! David a făcut o pisică din aluat!
— Vin imediat, iubiților. Adug înghețată!
— Ura! Mami, ești cea mai bună!
Julia zâmbi și pornì spre metrou. În urmă a rămas omul care ceruse să se târască pe genunchi. În față — viața reală. Fără el, dar a ei.
Victor a ieșit din spital după două săptămâni. Apartamentul a trebuit vândut — datorii. Mama s-a întors — obosită de bețiile lui. S-a angajat ca paznic într-un supermarket.
Uneori îl vedea în social media pe Julia cu copiii — zâmbind, fericiți.
Iar ea nu s-a mai uitat niciodată înapoi.
