— Nu înțelegi nimic, Lena. E mama mea! — Oleg stătea în mijlocul bucătăriei, cu mâinile în șold, ca și cum ar fi susținut pe umeri bolta întregii lumi.
— Îi sare tensiunea când vede scândurile putrezite de pe verandă. Doctorul a spus clar: stres. Iar noi avem obligația să facem renovarea. I-am promis deja.
Mă uitam la el în tăcere. La acest „Atlas al fericirii familiale” în pantaloni de trening lărgiți, cu o pată de cafea pe tricou.
Doar că acest Atlas plănuia să susțină „lumea” cu banii din bonusul meu anual și din economiile puse deoparte pentru dinți noi.
— Stai puțin — am spus într-un târziu, punând foarte încet ceașca de ceai pe masă. Atât de atent, încât porțelanul să nu clintească și să nu-mi trădeze furia crescândă.
— Tu i-ai promis mamei tale o renovare generală a terenului. Cu baie. Din bârne. Cu sobă. Pe banii mei?
— Avem buget comun! — a izbucnit Oleg, făcând un pas înapoi, de parcă se aștepta să arunc ceașca în el. — Contribui și eu! O să supraveghez echipa!
— Oleg — l-am întrerupt calm — luna trecută ai „supravegheat” schimbarea unui bec și am stat două zile fără curent. Iar banii din cont sunt bonusul meu pentru proiect și economiile pentru implanturi dentare.
Vrei să umblu fără dinți doar ca mama ta să se poată fierbe într-o cadă de cedru?
S-a bosumflat, încercând să-și dea un aer de virtute rănită.
— Materia e deșertăciune, Lena. Cel mai important e confortul spiritual al celor dragi. Mama a spus că baia va curăța karma întregii familii.
— Mama ta nu curăță karma, o murdărește cu pretențiile ei — am tăiat scurt. — Și bani nu dau.
— Prea târziu — a mormăit, ferindu-mi privirea. — Am comandat deja bârnele. Am dat avansul cu cardul de credit. Am spus că mâine vei plăti restul și vei regla totul.
Arăta ca o pisică ce a spart o vază, dar e absolut convinsă că va primi smântână, pentru că „e doar o vază”. A ridicat nervos din umeri, ca și cum ar fi scuturat o purice invizibil.
Sâmbătă am mers la dacha Tamarei Ivanovna. „Sfat de familie”, cum i-a spus ea. Era și fiica ei, Sveta.
Treizeci și cinci de ani, nicio zi muncită vreodată și campioană mondială la suferit din lipsa banilor pe care nu a încercat niciodată să-i câștige.
Soacra ne-a întâmpinat în postura unei moștenitoare care își inspectează domeniile.
— Lenoșka, copilă! — a cântat ea, sărutând aerul la vreo zece centimetri de obrazul meu. — Ce bine că ai venit.
Știi, m-am gândit că un buștean obișnuit e cam… banal. Poate mai bine bârne rotunde și o sobă finlandeză? Am văzut într-o revistă — acum e la modă.
— Doamnă Tamara — am zâmbit cu acel zâmbet cu care, de obicei, sunt speriați recuperatorii — o sobă finlandeză costă cât o aripă de avion. Iar bugetul nostru sunt trei lei și entuziasmul lui Oleg.
— Hai, nu te preface săracă! — a fluturat mâna, aranjându-și pălăria. — Ești șefă de departament. Pentru o soacră iubită se poate face un efort. Banii sunt energie — dacă îi blochezi, Universul se supără.
— Universul se supără de obicei când pensia se cheltuie pe loterii, iar renovarea e impusă nurorii — am răspuns pe un ton glacial.
Soacra s-a înecat cu aer, s-a prins teatral de inimă, dar văzând că nu fug după picături, s-a îndreptat imediat. Fața i s-a strâmbat ca și cum ar fi mușcat dintr-o lămâie crezând că e bezea.
— Mamă, nu te enerva — a intervenit Sveta, mestecând un măr din plasa mea. — Lena doar negociază.
Și dacă tot luați echipă, să-mi izoleze și mie balconul. Ca-n familie. Material sigur rămâne.
— Desigur — am dat din cap. — Din rumeguș și carton bitumat vechi îți facem pe balcon o colibă minunată.
Sveta s-a înecat, s-a înroșit și i-a aruncat fratelui o privire furioasă. Arăta ca o broască umflată căreia, în loc de muscă, i s-a oferit un nasture de plastic.
Seara a început adevăratul spectacol. Masă pe verandă, lichior, grătar. După câteva pahare, Tamara Ivanovna a trecut la atac frontal.
— Mă uit la tine, Lena — a început cu o voce dulce — și mă gândesc ce norocoasă ești cu fiul meu. Altul ar bea sau ar bate, iar acesta — gospodar, are grijă de mamă.
Iar tu ești așa zgârcită. Am auzit că voiai să schimbi mașina. De ce? Femeie la volan e un pericol. Mai bine investești în imobiliare. În cuibul familiei.
— În cuibul dumneavoastră, doamnă Tamara, cucii își depun ouăle, iar eu trebuie să le cresc — am răspuns calm, tăind carnea. — Și, în plus, Oleg a promis că renovarea va fi din banii lui.
— La soți totul e comun! — a țipat Sveta. — Ce materialistă ești! Suntem familie!
— Familia înseamnă sprijin, nu muls — am replicat. — Oleg, i-ai spus mamei tale că sunt de acord să plătesc o sută cincizeci de mii pentru sobă?
Oleg și-a tras capul între umeri.
— Păi… am crezut că ne înțelegem…
— Am comandat deja! — a anunțat triumfătoare soacra. — Mâine aduc. Plata la livrare. Pregătește cardul, Lenoșka.
A fost prea mult. Nu întrebau. Decideau. Banii mei erau deja împărțiți, planificați și cheltuiți în mintea lor. Am simțit cum ceva se rupe în mine — dar nu de furie. A dispărut mila. A rămas calculul rece.
— Mâine? — m-am asigurat.
— La zece — a dat din cap.
— Bine. Poftă bună. Mă duc să dorm.
Dimineața m-a trezit urletul unui motor. La poartă era un camion. Descărcau cărămizi și blocuri scumpe. Tamara Ivanovna alerga în halat, comandând ca un colonel.
— Cu grijă! E ceramică italiană!
— Lena! — striga ea. — Transferul!
— O sută optzeci de mii — a șuierat Oleg. — Cu livrare.
— O sută optzeci? — m-am mirat teatral. — Vorbeai de o sută cincizeci.
— Cursul… mama a mai vrut și o giruetă forjată…
— Giruetă forjată. Ca să știe din ce direcție bate vântul în capul gol.
— Destul! Plătește!
Am ieșit pe pridvor și am spus tare:
— Oleg. Nu am bani.
S-a lăsat liniștea.
— Cum adică nu ai?! — a gâfâit.
— Aveam. Dar ieri mi-am îndeplinit o promisiune făcută mie însămi.
— Care?!
— Am plătit tratamentul stomatologic. Integral. Și am cumpărat un sejur la sanatoriu. Mare. Două săptămâni. Taxiul vine deja.
— Ai cheltuit banii pe dinți?! — a urlat.
— Da. Și a fost cea mai bună investiție din viața mea.
M-am urcat în taxi.
— Cheile sunt pe comodă. Depun cerere de divorț. Apartamentul era al meu înainte de căsătorie. Mașina la fel. Creditul pentru baia voastră — al tău.
Când plecam, l-am văzut în oglindă pe Oleg alergând între mama care țipa, sora care se văita și muncitorii furioși.
Iar eu? Mergeam spre mare. Spre dinți noi. Și spre o viață fără paraziți.
Telefonul a vibrat: „Plată acceptată”.
Niciodată despărțirea de bani nu a avut un gust atât de dulce.
