— Atât — răspunse Lucas, ridicând coșul cu pești. — Peștii nu sunt la fel de singuri ca noi, nu-i așa?
— Ar trebui să-ți iei măcar un câine — observă Tom, pentru nu știu câta oară. — Căsuța asta parcă strigă după puțină viață.
Lucas zâmbi politicos, dar nu răspunse. Maria iubea câinii. Tocmai de aceea nu putea avea niciunul.
Seara, flăcările din șemineu dansau tăcute, în timp ce Lucas se așeză în vechiul său fotoliu. Încă o noapte singuratică se întindea înaintea lui.
În gând, revedea rutina zilnică: udatul roșiilor la răsărit, hrănitul găinilor, plimbarea lentă pe străzile goale până la barcă. Fiecare zi era la fel — sigură, previzibilă… și dureros de goală.
Privind fotografia Mariei de pe șemineu, șopti:
— Ar fi trebuit să te ascult când voiai copii… Mereu spuneam că avem timp. Și uite-mă acum… vorbesc cu poza ta, ca și cum ai putea să-mi răspunzi.
Brusc, gândurile îi fură întrerupte de un sunet. Mic, abia auzit, ca un lătrat purtat de vântul rece. Lucas lăsă ceșcuța de cafea și ascultă. Sunetul se repetă — de data aceasta mai clar, mai insistent.
Se ridică cu greu din fotoliu. Articulațiile protestară pe măsură ce se apropie de ușă. Scândurile verandale scârțâiră sub greutatea lui. În întuneric, se auzi din nou un plânset slab.
— Alo? — strigă, dar răspunsul fu tăcerea.
Inima aproape că îi sări din piept când zări la prag un coș de nuiele, în care se mișcau pături. Când se aplecă, mici degete se întinseră spre aerul rece.
— Dumnezeule… — șopti.
În brațele lui se află un bebeluș, băiat, nu mai mare de câteva luni. Ochii mari și curioși se uitau drept la el, parcă așteptând exact acest moment.
— De unde ai apărut, micuțule? — Lucas privi străzile goale. Nimeni. Doar un bilet lăsat în coș:
„Nu mă căuta. Te rog, ai grijă de el și iubește-l ca pe propriul copil. Mulțumesc. La revedere.”
Plânsul copilului trezi în inima lui Lucas un sentiment pe care crezuse că l-a îngropat împreună cu Maria.
— Shh… totul e bine — șopti, strângând băiatul la piept. — Îți este frig. Hai să intrăm.
Ridică privirea spre cerul nopții. — Maria… cred că ai avut tu o parte în asta. Mereu spuneai că miracolele vin atunci când ne așteptăm mai puțin.
Acasă, îl înfășură pe copil în vechea pătură a Mariei, încă moale și cu mirosul căldurii de altădată. Încălzește laptele și își aminti cum fiica lui Tom își hrănea copiii.
— Ai nevoie de un nume — spuse încet. Mâna mică se încleștă pe degetul lui muncit cu o forță surprinzătoare. — Ai prins bine, ca un pescar.
O lacrimă îi curse pe obraz.
— Matias — șopti. — Așa se numea tatăl Mariei. Un nume bun, puternic.
Copilul scoase un sunet slab, parcă în semn de aprobare.
— Atunci e hotărât. Vei fi fiul meu. Nu am mult, dar tot ce am este al tău. Vom reuși împreună.
Au trecut șaptesprezece ani.
Grădina răsuna de râsul lui Matias. În fiecare dimineață, Lucas îl găsea printre găini, vorbind cu ele ca și cum ar fi fost vechi prieteni.
— Bună dimineața, tati! — striga băiatul. — Rosa a făcut astăzi două ouă!
— Așa cum tu ești fiul meu favorit — răspundea Lucas zâmbind.
— Singurul! — râdea Matias.
Până într-o zi când un Mercedes roșu opri în fața casei, străin și prea elegant pentru strada lor. Un bărbat în costum scump bătuse la ușă.
— Sunt Elijah. Am venit să iau băiatul.
Cuvintele sfâșiară lumea lui Lucas în două.
Adevărul ieși la iveală — despre mama lui Matias, despre frică, fugă și iubirea care a făcut-o să-și lase copilul acolo unde va fi în siguranță.
— Vreau să merg — spuse Matias după o tăcere lungă. — Trebuie să înțeleg de unde vin. Dar mă voi întoarce. Promit.
Lucas îl lăsă să plece, deși inima îi era sfâșiată.
Casa rămase goală din nou. Grădina se ofili. Liniștea deveni apăsătoare.
Până într-o seară, se auzi din nou bătăi la ușă.
Matias stătea acolo, obosit și cu ochii în lacrimi.
— Nu pot trăi acolo. Sunt sângele meu… dar tu ești tatăl meu. Singurul.
Lucas îl strânse puternic în brațe.
— Bine ai venit acasă, fiule.
Și au știut amândoi — au nevoie doar unul de celălalt.
