– Lenocika, ce ți-ai închipuit? – vocea Tamarei Petrovna răsună în pragul bucătăriei, tăioasă, ca un șoc electric. Ținea în mână un polonic scufundat pe jumătate în borșul fierbinte, iar ochii îi erau larg deschiși de uimire.
— Am intrat doar, ca de obicei… Eu deja am amestecat borșul, am scos carnea…
Elena stătea în ușa dormitorului ei, încă cu căștile cu microfon, pe ecranul laptopului licărind un punct roșu – înregistrarea tocmai se încheiase. Fața ei era palidă, aproape lipsită de expresie, dar ochii îi ardeau cu o intensitate nemaivăzută.
– Tamara Petrovna – rosti ea încet, dar precis, fiecare cuvânt clar – vă rog să părăsiți imediat apartamentul. Toate. Vă rog.
În living se auziră pași prin papuci. Din spatele mamei ieși timid cumnata Svieta, ținând în mâini telefonul, pe ecranul căruia se vedea transmisia live pentru prietene.
– Len, serios? – întrebă Svieta, cu un ton ușor glumeț, aproape ironic. – Suntem totuși familie.
– Familia sună să întrebe dacă poate veni – răspunse Elena calm, fără să ridice vocea. – Nu intră în forță la prânz, când eu țin simultan conferințe cu Moscova și Londra.
Tamara Petrovna deschise gura, o închise, iar polonicul îi tremură în mână; o picătură de borș roșu închis căzu pe podea, ca un avertisment sângeros.
Totul începuse acum trei ani, când Elena și Sasha se mutaseră într-un apartament cu trei camere la periferia Noii Moscove.
L-au cumpărat pe credit – Elena a folosit indemnizația de maternitate și economiile proprii, Sasha a adăugat bonusurile de la ultimele proiecte. Proprietate împărțită cincizeci-cincizeci.
La început venea doar soacra – „să vadă copiii”, aducea cratițe, plăcinte, stătea o oră. În timp, vizitele se prelungeau până la o zi întreagă, până când, în final, intra fără anunț – avea cheia ei, pe care i-o dăduse Sasha „pentru orice eventualitate”.
Apoi se alătură Svieta – „Vin o oră, trebuie să ajung la centru, iar la voi e parcare convenabilă”.
Mai târziu, mătușa Galina din Suburbii – „Autobuzul trece o dată pe zi, profit să trec pe la voi”. În final, verișorul lui Sasha, Dima – „Nu am unde să dorm, închiriez o cameră, pot să dorm la voi?”.
Elena lucra de acasă – traduceri tehnice, conferințe simultane, uneori câte douăsprezece ore pe zi. Clienți din Europa, Asia, America. Program strâns, fiecare minut conta.
Între timp, în bucătărie fierbea borșul, în baie se spălau haine străine, în living rula un serial zgomotos.
Sasha făcea din umeri: „Hai, Len, stau doar puțin. Mama se plictisește. Svieta între proiecte. Nu o să alungăm familia”.
Elena îndura. Zâmbea. Gătea pentru toți. Spăla vase. Curăța. Lucra noaptea, când în sfârșit toți plecau.
Până astăzi.
Astăzi avea un contract de trei milioane de ruble pe an – o companie mare germană trecea la un nou software și avea nevoie de un traducător constant în rusă și engleză. Discuția decisivă. Elena se pregătise două săptămâni.
Sasha știa. Chiar promisese: „O să-i spun mamei să nu vină astăzi”.
Și iată ora treisprezece. Căștile pe urechi, ecranul plin de opt persoane din Berlin și Londra, Elena traduce simultan prezentarea despre noi algoritmi.
Și dintr-odată – cheia în broască.
– Lenocika, intrăm o clipă! – se auzi vocea Tamarei Petrovna în tot apartamentul. – Am adus pui, îl prăjesc imediat, că sigur iar stați pe sandwich-uri!
Ușa dormitorului era întredeschisă. Svieta se uită:
– Len, ai încărcător de iPhone? Al meu s-a descărcat…
Elena ridică mâna – liniște, întâlnire. Svieta ridică din umeri, șoptind:
– O să fim cuminți, stăm în bucătărie.
Cinci minute mai târziu, mirosul puiului prăjit umplu tot apartamentul. Zece minute – Tamara Petrovna bate la ușă:
– Lenocika, unde e tigaia mare? Pe cea mică nu am găsit-o.
Elena închise microfonul, ieși în hol, șopti:
– Tamara Petrovna, sunt la întâlnire. Foarte importantă.
– Văd, văd – făcu din mână soacra. – Rapid, doar întorc puiul.
Și acum – momentul culminant.
Elena stă în ușă, căștile atârnă pe gât, pe ecranul laptopului licărind mesajul șefului de proiect. Tamara Petrovna, Svieta, mătușa Galina – o privesc ca pe o străină.
– Vă rog, ieșiți – repetă Elena, vocea fermă, neclintită. – Imediat.
Svieta oftează:
– Hai, destul cu isteria. O să-i spunem lui Sasha.
– Spuneți-i – răspunde calm Elena. – Și lăsați cheile pe comoda din hol. Toate seturile.
Liniște. Deasă, încât se auzea borșul clocotind în oală.
Tamara Petrovna fu prima care-și reveni:
– Ce-ți permiți?! – tonuri stridente, sfâșiind tăcerea. – Eu sunt mama soțului tău!
– Tu ești mama soțului meu – dă din cap Elena – iar eu sunt stăpâna acestui apartament. Și nu voi mai suporta intrările neanunțate în ziua mea de lucru, cu gătit, mâncare și dezordine.
Mătușa Galina, până atunci tăcută, se ridică:
– Fete, hai să plecăm. Nu faceți scandal.
– Nu, va fi scandal! – aruncă Tamara Petrovna polonicul în chiuvetă. – Sasha o să afle cum îți tratezi mama!
– Sasha știe – spune Elena încet. – Și diseară vom clarifica totul cu el. Acum – vă rog, părăsiți apartamentul.
Se dă la o parte, deschizând calea către ușă. Svieta ia geanta, murmura despre „iresponsabilă” și „nerecunoscătoare”, mătușa Galina oftează încet și o urmează.
Tamara Petrovna rămâne ultima, cu ochii plini de lacrimi – fie de supărare, fie de furie.
– O să regreți – șuieră. – Promit.
– Poate – răspunde Elena. – Dar nu voi mai trăi ca înainte.
Ușa se închide. Broasca scârțâie. Elena se sprijină cu spatele de perete și se lasă încet jos.
Sfârșit. Sau poate doar începutul.
