Un bătrân a comandat cină pentru doi, dar nimeni nu a venit — așa că m-am așezat lângă el.
Ploaia de noapte bătea ușor în geamurile cafenelei, transformând luminile felinarelor în pete aurii, tremurătoare. Ultima oră înainte de închidere era întotdeauna cea mai liniștită — un moment în care orașul părea să respire lent, ca și cum ar fi obosit de propria agitație.
Stăteam la tejghea, aranjând tacâmurile, când soneria ușii a sunat cristalin. În cafenea a intrat un bărbat în vârstă.
Costumul lui, deși îngrijit, era vizibil purtat — acel fel de haină păstrată pentru ocazii speciale care au început să se stingă în urmă cu mulți ani. Privirea lui a alunecat peste mesele goale, apoi s-a oprit la cea de lângă fereastră. Am luat meniul și m-am apropiat.
— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
A aruncat o privire scurtă spre meniu, de parcă nici nu conta.
— O cină pentru două persoane, vă rog. Și dacă aveți o vază… v-aș fi recunoscător.
I-am urmărit privirea. Pe masă, tocmai așezase un buchet de crini albi — proaspeți, fragili, îngrijiți cu o grijă tandră. Am înțeles imediat.
— Desigur, revin imediat.
Am găsit o vază înaltă din sticlă, am umplut-o cu apă și am aranjat florile cu atenție. Când m-am întors, ospătarul adusese deja două porții fierbinți, aburinde. Dar bărbatul nu le privea. Ochii îi rămâneau fixați asupra scaunului gol din fața lui, iar degetele îi alunecau încet pe marginea șervețelului alb, de parcă ar mângâia o amintire.
Minutele au trecut în tăcere. Mâncarea s-a răcit, neatinsă. Nimeni nu a intrat pe ușă. Niciun telefon nu a sunat.
I-am așezat în față o ceașcă de ceai.
— Din partea casei. Doriți altceva?
Pentru prima dată în acea seară, m-a privit cu adevărat. În ochii lui era o amestecătură de tristețe resemnată și o blândețe greu de descris — ca și cum ar fi purtat cu el ani de povesti nerostite.
— Astăzi e ziua mea de naștere, — a spus încet. — Vă rog… luați loc și beți un ceai cu mine.
Am mers repede la tejghea. Nu mai rămăsese decât o singură felie de tort de ciocolată. Am pus o lumânare veche, am aprins-o și am așezat farfuria în fața lui.
— O zi de naștere fără tort nu e o zi de naștere adevărată. Puneți-vă o dorință.
El a privit îndelung flacăra — mică, caldă, tremurătoare, ca o scânteie dintr-o altă epocă.
— Nu cred că dorințele se împlinesc așa cum ne dorim… — a murmurat.
— Asta nu înseamnă că nu merită să încercăm.
I-a trecut o umbră de zâmbet pe față. Apoi a suflat ușor lumânarea. Flacăra a sclipit un moment, apoi s-a stins, lăsând în aer o dâră subțire de fum.
— Vedeți? — i-am spus. — Nu a fost chiar atât de rău.
A privit lumânarea stinsă o vreme, cu o expresie greu de descifrat.
— Dorința mea… — a rostit, aproape șoptind. — Nu se va mai împlini niciodată.
Am vrut să-l întreb ce dorință și-ar fi pus, dar tăcerea lui era atât de grea, încât întrebarea ar fi părut o intruziune. A luat o înghițitură de ceai și părea să respire puțin mai ușor.
— Probabil că ar trebui să mă prezint, — a spus după o clipă. — Tom.
— Emma, — am spus la rândul meu.
El a atins cu un gest ușor spătarul scaunului gol.
— Ea… se numea Susan.
Și astfel a început povestea lui.
