Cristina a intrat din nou în cameră, purtând o altă farfurie plină cu prăjituri. Zâmbea forțat, dar ochii ei trădau iritare.
– Îmi pare rău pentru prăjituri, dragule – spuse Sergiu cu un ton inocent. – Sunt încă puțin amețit din cauza medicamentelor.
– Nu-ți face griji – răspunse ea, așezând noua farfurie pe noptieră. – Trebuie să bei ceaiul cât timp e fierbinte. Am adăugat și puțin miere ca să-ți recapeți puterile.
Sergiu observă că Anastasia, ascunsă pe jumătate după ușă, privea scena cu ochi mari și îngrijorați.
– De ce nu bei cu mine? – întrebă el, arătând spre cana pe care o schimbase – care fusese inițial a lui, dar acum stătea în fața scaunului Cristinei.
O scânteie subtilă de panică i-a trecut pe chip Cristinei – atât de fină încât doar cine privea cu atenție o putea observa.
– Oh… tocmai mi-am făcut un ceai în bucătărie – răspunse ea, ridicându-se. – Nu-i nimic, îl aduc și eu aici.
– Nu e nevoie – spuse Sergiu, ținând-o ușor de încheietură. – Ia-l pe acesta. Este suficient ceai pentru amândoi.
Cristina ezită, privind cana ca și cum ar conține șerpi veninoși.
– Insist – spuse Sergiu, iar vocea lui blândă devenise fermă.
Cu mâna ușor tremurândă, Cristina luă cana. Mai întâi privi lichidul auriu, apoi pe Sergiu.
– Nu arăți bine, dragule – observă Sergiu. – Parcă ai văzut un fantomă.
– Sunt doar obosită – mormăi ea. – Ultimele zile au fost foarte stresante, cu boala ta și toate celelalte.
– Bea – o îndemnă el. – Îți va face bine.
Cristina ridică cana la buze, dar nu sorbi. Pretinse doar că bea.
– Delicios – spuse ea și așeză cana. – Dar cred că ar trebui să merg puțin în bucătărie să verific ceva… Cred că am lăsat aragazul aprins.
Sergiu observă cum, în timp ce vorbea, încerca să schimbe din nou cănile – într-un gest aparent inofensiv, reorganizând tava.
– Stop! – strigă el, apucându-i mâna. – Cred că e timpul să încetezi acest teatru, Cristina.
Chipul Cristinei deveni palid ca varul.
– Ce… ce vrei să spui?
– Anastasia – chemă Sergiu fiica. – Vino aici, dragă.
Fetița se apropie ezitant de patul tatălui și îi prinse mâna.
– Spune-i mătușii Cristina ce ai văzut în bucătărie.
Cu voce tremurândă, Anastasia povesti:
– Am văzut cum ai turnat un lichid alb în ceaiul tău, tată. Dintr-o sticluță mică pe care o ascundeai în dulap, după pahare.
Cristina încercă să râdă, dar sunetul era strident și fals.
– Ce prostie! E doar imaginația unui copil. Cu siguranță a văzut cum am pus miere sau lapte.
– Atunci nu vei avea nicio problemă să bei ceaiul, nu-i așa? – întrebă Sergiu, împingând cana spre ea.
– Eu… nu mi-e sete acum.
– Ciudat. Chiar insistai să beau ceaiul fierbinte.
Sergiu se ridică din pat – drept, mai sigur decât în ultimele zile.
Se refăcuse mult mai repede decât lăsase să se înțeleagă, observând comportamentul tot mai ciudat al soției.
– Știi, de când te-ai mutat în casa mea, Cristina, m-am simțit ciudat. Slăbiciune inexplicabilă, amețeli, dureri de stomac.
Doctorul nu găsise nimic – până ieri, când l-am rugat să facă un test toxicologic.
Ochii Cristinei se măriră de frică.
– S-au găsit urme de arsenic în organismul meu. Doze mici, administrate constant. Nu suficiente să mă omoare, dar suficiente să mă slăbească și să mă facă dependent de grija ta.
– E absurd! – explodă ea. – Mă acuzi pe nedrept, doar pe baza cuvintelor unei fetițe care m-a urât din prima zi!
– Nu mă bazez doar pe cuvintele Anastasiei – răspunse Sergiu calm. – Ci și pe anchetele poliției, care au descoperit că primul tău soț a murit în circumstanțe similare.
Și al doilea la fel. Amândoi bărbați bogați, amândoi cu asigurări de viață, unde tu erai singura beneficiară.
Picioarele Cristinei păreau că o părăsesc. Se așeză pe scaun, fața fără culoare.
– Știu adevărul, Cristina. Cum ai venit la mine după ce ai aflat de moștenirea pe care am primit-o anul trecut.
Cum ai încercat să o îndepărtezi pe Anastasia, trimițând-o tot mai mult la bunici. Cum ai încercat să mă convingi să schimb testamentul în favoarea ta.
Cristina tăcea, căutând disperată o cale de scăpare, evaluând șansele.
– Poliția este deja aici – continuă Sergiu. – Au așteptat doar să încerci să mă otrăvești din nou. Exact așa cum tocmai ai făcut.
Pentru a-i confirma cuvintele, ușa camerei se deschise larg și doi polițiști intrară.
– Cristina Munteanu, sunteți arestată pentru tentativă de omor – anunță unul, apropiindu-se cu cătușe.
Cu un țipăt furios, Cristina aruncă cana spre Sergiu, dar el se feri, iar lichidul stropi peretele din spatele lui. Încercă să fugă, dar al doilea polițist îi prinsese brațul.
În timp ce era escortată afară, întoarse capul și privi cu ură spre Anastasia.
– Toate astea sunt vina ta, fată proste! Dacă nu te-ai fi băgat, tatăl tău ar fi fost mort și eu bogată!
Sergiu o strânse pe Anastasia la piept, protejând-o de veninul cuvintelor Cristinei.
După plecarea poliției, rămase singur cu fiica, ținând-o aproape de piept.
– Tati, mi-a fost atât de frică – șopti Anastasia.
– Știu, dragă. Ai fost foarte curajoasă. M-ai salvat.
– De ce a vrut să te omoare?
Sergiu oftă adânc, căutând cuvinte pentru a-i explica unei fetițe de șapte ani existența răului în lume.
– Unii oameni sunt orbiți de lăcomie, dragă. Vor bani și putere cu orice preț. Dar tu nu trebuie să te temi. Acum ea nu mai este și nu se va întoarce niciodată.
Mai târziu în acea seară, după ce o culcase pe Anastasia, Sergiu se așeză în fotoliu în living, tremurând încă la gândul cât de aproape fusese de moarte.
Dacă fiica lui nu ar fi fost atât de atentă, dacă nu ar fi avut curaj să vorbească…
Telefonul sună, întrerupându-i gândurile. Era anchetatorul cazului.
– Domnule Popescu, am găsit jurnalul Cristinei în subsolul casei dumneavoastră. În el documentase minuțios fiecare doză de arsenic pe care v-a administrat-o în ultimele șase luni.
Și, mai rău, planuri detaliate despre cum intenționa să „aibă grijă” de fiica dumneavoastră după ce ați dispărut.
Un fior rece îi trecu lui Sergiu pe șira spinării.
– Mulțumesc, detectivule. Ce… ce se va întâmpla acum cu ea?
– Cu dovezile pe care le avem și cu cazurile reluate ale foștilor ei soți, va petrece restul vieții în închisoare. Nu va mai putea răni pe nimeni niciodată.
După ce închise, Sergiu intră în camera Anastasiei. Stătea în cadrul ușii, privind-o cum dormea liniștită, fără să știe cât de aproape fusese de un destin teribil.
– Îți promit – șopti el – că de acum voi fi mult mai atent cu cine las să intre în viața noastră. Pentru o vreme vom fi doar noi doi, până când inima mea va învăța să aibă încredere din nou.
Se aplecă și o sărută ușor pe frunte, recunoscător pentru intuiția și curajul fiicei sale, care îi salvase viața și îi arătase că uneori cei mai mici membri ai familiei sunt cei mai puternici apărători.
